Rug

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mi te-nchipuiam, adesea, construind o lume nouă

În care să ştergem timpul ce-mpărţise-o viaţă-n două.

Te visam, în nopţi pierdute, ca pe-un ţărm la care fug,

Doar îmi aprindeam, nebuna, flăcările unui rug.

Şi am ars, cum nimeni alta, pân-am devenit doar scrum,

Tot te mai visam în noapte, încă o mai fac şi-acum...

În zadar te-am şters din toate filele din calendar,

Că-mi rămâne numai anul ce mi l-ai adus în dar...

Încă ard pe-un rug ce plânge, rătăcind printre-amintiri

Şi mai văd, cumva, prin flăcări, umbra unei vechi iubiri.

Nu e nicio lume nouă, nu-i nici viaţa adunată,

E doar mintea mea ce minte că iubiţi am fost odată.

Sunt, cumva, o vrăjitoare care arde meritat

Pentru anii lungi de vise în care te-am aşteptat.

Rugul nu-i destul de mare ca să ardă îndeajuns

Sufletul c-un dor prea mare ce în tine n-a pătruns.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulţumesc, doamna Valeria. 

[Valeria Merca]

Un vers lung bine strunit, cu micile imperfecțiuni sesizate de Lisia. 

Am citit cu plăcere. 

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulţumesc Ada, comentariile tale sunt o permanentă încântare pentru mine şi nu doar la postările mele. Ştiu că nu e misăndrie :) Bărbaţii iubesc altfel, asta nu înseamnă că nu iubesc şi ei, doar că sunt mult mai protectori cu ei înşişi, au grijă să nu ardă de tot. :)

[Ada Nemescu]

O durere asumată, dincolo de marginile firii!

*Sunt, cumva, o vrăjitoare care arde meritat*

mi-a plăcut această zbatere, sau acest zbucium, o ardere până la scrum... 

doar un suflet de femeie poate simţi aşa... nu am întâlnit o scriere similară la un bărbat, şi nu e misăndrie :)

aDa

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mulţumesc, Vasilisia. Corectez!

[Vasilisia Lazăr]

În care să ştergem timpul ce-mpărţise o viaţă-n două. (ce-mpărțise-o)

Şi-am ars,  cum nimeni alta, pân-am devenit doar scrum, (Și am, fără cratimă, iar după virgulă ai un blanc în plus)

Reparând micile imperfecțiuni de mai sus, poezia sună bine. Și are în ea multă emoție.