Ruga inimii

[Monica Pester]

Între cer și cuvânt,

Între ploaie și vânt,

Știu că încă mai sunt

Trăitor pe pământ.

Mă compun din fotoni

Când cuantific eoni

Și când număr vulcanii

Mai puțini decât anii.

Nu-s a lumii regină

Nu sunt nici feminină,

Sunt o parte de stea

Și-n răceala din ea,

Cu tentacule moi

Răscolesc prin nevoi,

Și  mă-nalț în eter

Prin aripi tari de fier,

Să îmi cer dreptul sfânt,

La înaltul Cuvânt,

Cât trăiesc pe pământ,

Între ploaie și vânt.

[Costel Zăgan]

Când inima îngenunchează, ceru-i cu ochii pe ea!

[Bircea Marian]

Ar fi grozav să fim compuși din fotoni! Mi-a plăcut în mod deosebit, mă duce cu gândul la ființe lumină.

[Grig Salvan]

O viziune a propriei ființe, hiperbolizată de eul poetic, dar în plenitudinea sentimentelor, dorințelor și aspirațiilor. Îmi place mult acest nou mod prozodic, cu versul scurt și aerisit, fără prea mare încărcătură verbală, dar cu mare încărcătură semantică.

[bolache alexandru]

Mi-au plăcut în mod deosebit prima și ultima strofă. Între aceste două strofe se face auzită ruga inimii...

[petrut dan]

Ultima strofă limpezește întregul poem și-l salvează, cu drag!

[Monica Pester]

Trăim în sfere de timp indescriptibile ca mărime sau distanță.

În memoria comună zidim informații de miliarde de ani. Nu e nimic imposibil ca anii noștri să fie mai mulți decât vulcanii Terrei. 

O sumară explicație, unii ar spune fantezistă, la o întrebare perfect îndreptățită, Lisia.

Îți mulțumesc mult pentru interes și caldă apreciere.

[Vasilisia Lazăr]

Suntem (sau ar trebui să fim) ființe de lumină.

Nu am înțeles:

Și când număr vulcanii

Mai puțini decât anii.

În rest, o poezie plăcută, muzicală, cu mesaj bine definit.

Mi-a plăcut:

Cu tentacule moi

Răscolesc prin nevoi,

Și  mă-nalț în eter

Prin aripi tari de fier,

Să îmi cer dreptul sfânt,

La înaltul Cuvânt,

Cât trăiesc pe pământ,

Între ploaie și vânt.