purta un cântec în gura nepăsătoare

[Nuta Craciun]

   

   

cântecul pe care îl cânta era grav,
ca plânsul noaptea când fulgerul cade
și lacrimile pot atât de multe să ducă.

purta cu ea o delicateță cotidiană, poate chiar rugăciunea,
își număra cu atenție pașii dintre două tăceri.
poate era un înger fioros de uman sau poate
o fereastră de aeroport deschisă peste lume...
știam că întoarcerea acasă ar putea fi dulce,
dar totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi.

oprește-te, i-am spus, vreau doar să te înving
și apoi să împart victoria mea cu tine.
nu mă împinge de pe stâncă și nu mă întreba
de ce viața începe și se termină cu un plâns?
ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte.
știu că m-am rătăcit dar am cunoscut viața pe drum.
am învățat să caut speranța ca pe o scoică rară pe o plajă pustie,
ca pescărușii pe o mare înghețată, așa dansam în jurul vieții
ca să-mi alung de sub piele frigul.

ascultam vântul șuierând între cuvinte străine.
cineva a schimbat muzica, o mână invizibilă de umbră sau de aer
a împrăștiat iepurii ce-mi aleargau sprințari prin memorie.

e dimineață, va trebui să mă întâlnesc din nou
cu mine în oglindă
și lumea va fi iar un zid iar viața o bucată de iarnă.

[Nuta Craciun]

gabriel cristea, seducția e, cred, doar pentru cei care pot rezona cu tine, pe ceilalți nu prea poți să-i seduci.

La urma urmei, unii scriu terapeutic (adică pentru ei înșiși), unii ermetic iar alții prea facil, dar cu toate acestea, fiecare scriitor are publicul său. Eu cred că rezonez, in general, la tot ce simt eu că are subtilitate, vers clasic sau vers alb. Dumneavoastră aveți un vers clasic de bună calitate,  la care rezonez. Simt ”lăuntricul” acela care își spune povestea, iar dacă a o face să și rimeze pentru mine e semn de artă poetică. Vă multumesc de trecere și de semn! 

[Nuta Craciun]

Domnule, bolache alexandru, vă mulțumesc! Da, e adevărat că îmi place să lucrez cu mtafora, așa parcă ”lupta” e mai blândă. 

[Nuta Craciun]

Dragă Ada Nemescu, Borges, unul din mentorii mei literari, spunea așa: ”Nu fac nimic fără bucurie.”

Eu recunosc că încerc doar sa ascult acel ”glas interior”, care chiar dacă de cele mai multe ori își strigă durerea sau neputințele  nu doar bucuria,  o face în virtutea unei bucurii interioare. Acea bucurie care vine in momentul în care constientizezi că poți scoate la iveală lucrurile care dor și te poți elibera de ele. 

Da, oglinzile ne amintesc de noi, cei reali... ele nu pot ascunde realitatea oricât am fi de visători. 

Mulțumesc mult!

[gabriel cristea]

Seducția versului alb, ca un corolar de sentimente lăuntrice... Remarcabil! 

[bolache alexandru]

O luptă continuă... în metafore frumoase.

[Ada Nemescu]

*un înger fioros de uman* așa pare omul câteodată :))

Ce glas te călăuzește din interior, încât să aduni asemenea cuvinte?

oglinzile ne amintesc despre noi, 

aDa