prin mine trec oameni

[Ana Sofian]

cu minutele lor învelite în întrebare
cu neodihna unor nopți
pe care nici eu nu le descifrez uneori
poate de prea multe ecouri
pe care tu le părăsești
deși îmi spui
că suntem amândoi pe același mal

cum să te cred
când vâsla asta a încrederii e ruptă
când fluviul îți aruncă poemele
în brațele altei femei
pe care eu o simt
în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină
cum să te țin de mână
când cioburile de cuvinte aruncate
trasează drumuri unde pasul se pierde
într-o neînțelegere prea roșie
ca să fie ștearsă vreodată

prin mine trec oameni, atâția oameni
cu zâmbetul lor cuneiform
cu așchiile lor de viață gata să ardă
cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă
iar eu rămân copacul ce le caută vântul
le strânge nimicul cu ramurile sale
și-i leagănă
așa cum și pe tine te-am legănat
cu toată blândețea mea
ascunsă în muguri
pentru că-mi place să mă risipesc
în cel care nu trebuie să mă iubească

[Ion Lazăr da Coza]

Reverență, Ana Sofian!

da Coza

[Chris]

Mi-a plăcut foarte mult! :))

[Mihaela Roxana Boboc]

Un poem foarte bun. Un sentiment de amărăciune și totuși atâta iubire. M-a străpuns mesajul poeziei. Finalul de asemenea te pune pe gânduri.

Remarc:

”prin mine trec oameni, atâția oameni
cu zâmbetul lor cuneiform
cu așchiile lor de viață gata să ardă
cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă
iar eu rămân copacul ce le caută vântul
le strânge nimicul cu ramurile sale
și-i leagănă”