Prin iarna care curge violet…

[Valeria Merca]

Prin iarna care curge violet
Pornesc în grabă după un sonet,
Lăsat stingher la umbra unui tei
Când cerul se-oglindea în ochii mei.

În toamnă l-am văzut, știu negreșit,
Stătea-ntre frunze roșii tolănit,
Mă aștepta să împărțim la doi
Comoara strânsă-n floarea de trifoi.

Îmi pun speranță-n luna lui april
Când va redeveni sfios copil
Și primeniți, după ninsori și ploi,
Ne vom muta la țară… amândoi.

[Valeria Merca]

Dragă Laura, mă bucură prezența ta. Îți mulțumesc mult.

[Valeria Merca]

Tudor Cicu, poezia aceasta este de fapt o dedicație (deși nu am specificat acest lucru) pentru o persoană dragă sufletului meu, care mă îndeamnă să scriu sonete.

Mulțumesc mult pentru lectură și comentariul înălțător.

[Valeria Merca]

Dragă Sofi, m-aș bucura, mai degrabă, să mă găsească el (sonetul) pe mine. Da, cu bună știință i-am dat voie să se împiedice. :) În timp se va mai drege, cine știe. Îți mulțumesc tare mult pentru cuvintele frumoase.

[Laura H.]

O poezie caldă, cu final deschis către speranță. Mi-a dat o stare de bine! Felicitări, doamnă Merca.

[Tudor Cicu]

Valeria: Întotdeauna, în doi, a pornit poetul prin infernul anotimpurilor în căutarea tărâmului unde trona Frumusețea. Se întâmplă, însă, să rămână și singur în Lumea căutărilor sale. Depinde de ce i-a fost  scris în astre. Fănuş înţelesese că astrele sunt geloase pe aura poetului, nu şi-l mai doreau să umble liber prin lume, printre atâţia plopi singuratici şi fără de soţ, încercând să ni-l descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de iarnă: „deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri/ se înnorează cu păsări”... (cum atenționa Nichita), dar lăsându-i ca liman al căutărilor sale, Speranța. Frumoase gânduri în poemul tău, împlinit abia la primăvară (spui tu) în sonet.

[Sofia Sincă]

Și? Ai găsit sonetul? Se pare că da... Sprințar, cu rime calde, aplecat spre visare.

Însă, mă mir că l-ai lăsat să se împiedice puțin pe la ritm. Ori îl dregi în aprilie...

Eu am citit cu multă plăcere,

Sofi