Fără să vreau am călcat pe tivul privirii
pleoapele s-au strâns rupând legătura cu lumea
am căzut în prăpastia gândului
păduri de iluzii crescute pe stâncile deznădejdii
trupul meu firav mănunchiul meu de sentimente
toate răvăşite încurcate în crengi de incertitudini
palme sângerânde zgâriate în spinii cuvintelor dure şi reci
departe mângâierile aşteptau să fie găsite
iar eu nu eram eu iar tu nu erai nicăieri
m-am prins de o lacrimă şi m-am strecurat din mine
lunecam pe obraji lunecam pe lumină
cui aparţin cine mă va prinde din această nefirească plutire
mi-am lipit obrazul de iarbă să nu doară
cicatricea nevindecată a destinului
sprijineam cu palmele cerul să pot respira
în pieptul meu se auzea bătând la intervale
neregulate de timp inima ca un clopot vechi
fără să ştiu că frânghia lui era legată de tăcerile tale
Adaugă un comentariu
în prăpastia aceea cresc umbrele florile-de-colț...
frumos!
Multumesc pentru remarca si comentariu domnule da Coza!
Cu pretuire!
nefirească cădere
Semn de plăcut popas.
da Coza
Va multumesc prieteni dragi pentru popas, lectura, comentarii si aprecieri!
Cu drag si pretuire!
O luptă interioară legată de pierderea sentimentului acut de iubire.
Cumplită, prăpastia gândului! :) Frumos, final deosebit.
Un prozo-poem despre sufletul deznădăjduit. Un țipăt trist de ajutor răsună în zadar. O stare afectivă se desprinde din text, încorsetată de lipsa ei.
Am citit cu plăcere un text expresiv.
Sofy
O prăpastie periculoasă în care tăcerea este principalul vinovat.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE