Adun deşertul dintre gânduri
şi râuri repezi de sub gene,
disloc planetele din rânduri
când plouă-n tristele refrene.
Arunc cu stele reci prin valuri
dacă la ţărm e prea târziu,
să-mi pierd destinu-n idealuri,
să te ador, să nu te ştiu.
Mă duc păcate dragi în noapte
visez păduri cu brâu de foc,
când plâng măceşele necoapte
în ramuri fără de noroc.
Încerc să-mi amintesc de soare,
de colţul meu cu cer senin,
s-ascund deşertul sub o floare
de tot ce încă-mi e străin.
Adaugă un comentariu
Multumesc Angi pentru lectura, popas si comentariu!
Cu mare drag!
Multumesc domnule da Coza pentru aprecierea facuta!
Cu pretuire!
Metafora măceșelor necoapte seduce lectorul,precum și nota de optimism.
Mă duc păcate dragi în noapte
visez păduri cu brâu de foc,
Frumoasă imagine.
da Coza
Va multumesc tuturor pentru popas, lectura si comentarii!
Cu drag si pretuire!
Minunate versuri! :)
Mesajul răbufnește, se revoltă printr-o elegie ce duce sensul spre lipsa de noroc. O poezie aprinsă, sensibilă și afectivă, o vibrație amară.
Am citit cu multă plăcere!
Sofy
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE