poemul anului șase

[petrut dan]

îmi plac canțonetele napoletane

îmi aduc aminte de timpul petrecut la bar pe terasă

de războaiele romane din secolul întâi, de icoane

dacă trăiește mama nu-mi pasă

 

îmi place ploaia până nu dă în fiert

să stau noaptea la clacă sprijinit într-o noadă de coasă

oricât mi-ai fi de greu frate vin nu te cert

dacă trăiește mama nu-mi pasă

 

și număr la dorința ta nuielușe din gard

și pun deoparte ceva pentru frații mai mici de acasă

nu țin cont de faptul că mă dor și mă ard

dacă trăiește mama nu-mi pasă

 

și Dumnezeu a venit cum îl știți

mai grăbit decât la potop să se lupte cu mine

eu mi-am pus biserica-n cap după cum bine citiți

și-am zis dacă mama trăiește e bine

 

pentru că beau și cânt și iubesc

chiar dacă pentru asta ar trebui să cer iertare și-o masă

la care să scriu pentru ce nu dorm și plătesc

dacă mama trăiește nu-mi pasă

 

îmi place tot ce are legătură cu viața

și cu tine iubita mea din sânge regal și de rasă

de parcă iubirea mi-ar lua de pe ochi vălul ceața

dacă mama trăiește nu-mi pasă

 

eu te iubesc dar ceva mai aproape de inimă face

să mă gândesc înainte de a spune că ești cea mai frumoasă

când fără tine nimic din ce se-întâmplă în jur nu îmi place

dacă mama trăiește moarte nu-mi pasă

 

 

[Vasilisia Lazăr]

O, daa, dacă trăiește mama, nu-ți pasă, pentru că iubirea mamei n-are cântar. Și nici preț. Sau poate are unul... Viața. Dacă trăiește mama, nu-ți pasă, pentru că mama își întinde aripile până la Cer și dacă-i frig sau plouă, te acoperă, iar de-i cald și soare, te poartă-n zbor. Dacă trăiește mama, nu-ți pasă, pentru că știi că ea a bătut palma cu Dumnezeu pentru totdeauna, iar de se vor ivi în calea ta gropi mlăștinoase și adânci, îngerii te vor purta pe brațe...

Dacă trăiește mama, e bine, pentru că știi că ea se va târî chiar cu genunchii zdreliți, prin toate pietrele vieții, pentru tine. Și daaa, dacă trăiește mama, te poți lua la trântă până și cu moartea... Mama e deasupra a tot și toate, așa cum bine ai punctat în poemul acesta minunat, Dan. Ai atins cu el o coardă sensibilă a sufletului meu, pentru că, azi, tocmai azi, s-au împlinit șase ani de la moartea mamei mele (uluitor titlul tău!!!) De șase ani, mă simt ca un soldat rănit în război care supravieţuiește, dar în carnea căruia bucăţi din șrapnel încă se mai mișcă la răstimpuri. Iar azi s-au zvârcolit în carnea mea și mai tare, iar acum, citind versurile tale, s-au răsucit până la sânge...

Aș putea scrie mult despre fiecare strofă în parte, există atâta semantică și profunzime în aceste versuri, atâta frumusețe și sensibilitate, poate altădată și altundeva, acum doar îți mulțumesc pentru ele din tot sufletul meu. Sunt iarăși fără cuvinte...

[chindea maria elena]

Mama nemurește toate ale omului, fapte sau afecte, le dă aderență la miracol și valoare imuabilă! Mama trăiește și dacă moartea te minte că nu!

Excelent punctat Dane, acest adevăr al vieții pe care-l numim „mamă”, pentru că, nu-i așa, „trebuia să poarte un nume”!