Carie

[Ana-Maria Butuza]

- Stai jos, mi-a zis. M-am întins pe scaunul-pat. Lumina îmi bătea în ochi, i-am închis.
— Deschide gura, mi-a făcut semn cu spatula.
Și când am deschis-o, hop, și-a îndesat mâna în gura mea, adânc, atât de adânc încât am crezut că i-am înghițit-o până la cot. A ieșit din gura mea și s-a uitat în ochii mei închiși. A intrat iar, a ieșit din nou, s-a dat un pas în spate, m-a privit peste ochelarii pe care nu observasem că îi poartă și a intrat, de data asta, mai hotărât.
— Vai, ce carie mare, mareeee, am auzit din gura mea.
Nu știu cum, dar de data asta intrase în mine cu totul: cu mâna, cu capul.
— Trebuie să o scoatem, a zis la ieșire.
— Nu se poate, am răspuns absolut sigur că se înșeală. Dacă e o carie, ceea ce nu cred, trebuie să o plombați, dar mă mir, pentru că eu nu o simt.
— Cum de nu o simțiți? Cum? s-a mirat doctorul.
— Dacă dau cu limba, ar trebui să îmi intre în ea. Nu? L-am întrebat, convins că așa trebuie să fie.
— Dacă ați da cu limba peste ea, domnule, ați cădea cu totul în gaura aceea.
— Păi, uite, chiar acum mut limba peste fiecare măsea și nu dau de ea.
— Imposibil, s-a întunecat doctorul la față și a intrat în gura mea, hotărât să mă facă să simt caria.
— Pune limba aici, îmi indică locul. Ei? Ei? O simți?
Mi-am dus limba în acel loc și am plimbat-o în stânga, în dreapta, de sus în jos și de jos în sus. Degeaba, măseaua părea întreagă.
— Nu, am zis în cele din urmă.
— Bine, atunci de ce ați venit dacă nu aveți o carie? Deși eu vă spun că aveți una, chiar aici, și e atât de mare, mareee...
Am auzit din nou vocea, de data asta mai prelung, ca dintr-o grotă. M-am uitat la doctor, speriat. S-a uitat la mine, mirat.
— Așa ceva n-am mai văzut, a zis căzut pe gânduri.
— Nu cred, am zis eu, deja înfricoșat.
— Ba da, credeți, a zis el.
— Nu cred.
— Ba da.
— Ba nu.
— Ba da.
A luat un ac lung și s-a repezit în gura mea, încercând să-l bage în măsea, dar acul s-a lovit de smalț și a sărit din gură, înfigându-mi-se în genunchi. Piciorul s-a ridicat involuntar și a lovit măsuța cu scule din fața mea. Freza s-a pornit singură, a început să danseze în aer ca un șarpe după sunetul fluierului și a aterizat în mâna doctorului, care s-a repezit din nou în gura mea.
— Simți? Acum simți?
— Da! am urlat. Îmi scrijelești măseaua!
— Nu, aici e o gaură mare, mareee! a urlat peste zgomotul frezei.
Și s-a adâncit în gura mea, până ce nu i-am mai văzut decât pantofii. Nu mai auzeam nici freza. Doar lumina mă făcea să strâng ochii. A ieșit după câteva minute, transpirat sau ud de salivă. S-a șters cu un șervețel.
— Eu zic să o scoatem. E prea mare, nu am atât material să o umplu.
Mă uit speriat la el și zic:
— Vecinul meu face ciment. Aduce el o rabă plină, doar să dau un telefon.
— Ei, așa se poate, dar o să dureze câteva zile, zice gânditor. Dar tot nu sunt lămurit: dacă nu ați știut că o aveți, de ce ați venit?
— V-am adus marfa pe care ați comandat-o, îi spun, mirat de întrebare. Sunt distribuitorul dumneavoastră.
M-a privit peste ochelari.
— Nu cred.
— Ba da.
— Nu se poate.
— Cum să nu?
Mi-a închis gura.
— Ei, atunci, s-ar putea să aveți dreptate. Nu cred că e carie.

[Ada Nemescu]

Am citit cu gura căscată! 

parcă aveam o carie :))

și dacă am citit, plimbând limba mi-am găsit o carie :((

Dar nu mă doare (încă) așa că m-am pus pe râs!

Când m-am potolit, mi-am dat seama că este o parabolă - Doamne câți incopetenți ... ne intră...

aDa

[Ana-Maria Butuza]

Mă bucur că ați râs, așa am scris-o și eu, râzând. Am încercat să atac stilul absurd, cu haz. 
Vă mulțumesc pentru lectură!🙏