Nu-i așa că nimănui nu-i pasă de tine

[Petre Ioan Crețu]

când nimeni nu te vede și te întreabă
le spui că ești bine că zbori
că fluturii au cuib la tine
de un secol la subsuori
și când le spui că e frumos și bine
la tine în viață în suflet în interior
nu-i așa că abia îți mai ții plânsul
și glasul îți e aproape stins?
de fericire spui și închizi

nu-i așa că nimănui nu-i pasă de tine
nici nu mai știi de e bine sau rău
ce sens mai are viața când
și un câine e mai fericit acum

unde ești tu până mai ieri suflet pereche?
o biată pală de vânt te-a smuls
și nici măcar nu plouă cât să spele

noroiul și zgura și ura ce m-a cuprins
brațele îmi sunt
ca două instrumente defecte
ce își caută bâjbâind sufletul pierdut
sufletul meu nepereche
doar trist acum doar trist dar viu

se pare că am fost deja judecat
și asta mă doare ca dracu
nu-i așa că nimănui nu-i pasă de noi
de noi cei rătăciți pe drumuri
doar livada de pruni se mai vede
și din ea se aude plânsul

cucului nebun

[Tudor Cicu]

„și nici măcar nu plouă cât să spele

noroiul și zgura și ura ce m-a cuprins”... asta ca să șteargă „imaginea” toporului care suna surd în „livada de vișini” și să facă loc în livada de pruni la:

„plânsul

cucului nebun”. Nu-i de colo imaginea unei tristeți picurate „de noi cei rătăciți pe drumuri”. Și semn, că mi-a plăcut.