Nu am cuvinte...

[Camelia Ardelean]

Nu am cuvinte astăzi să descriu

În amănunt, ce simte un mort-viu,

Câte zăpezi în suflet i s-au strâns,

Sau avalanșe de tăceri și plâns,

 

Câte arome de necunoscut,

Pe geana sorții i s-au așternut,

Ce reverii la Iad l-au condamnat

Și-n întuneric l-au abandonat,

 

Cum s-a dezis de-un conținut abstract,

Când cu destinul a semnat contract,

Și, pendulând cu rânjet de bufon,

S-a rătăcit, stupid, în abandon,

 

Iar într-o viață, jalnic i s-au scurs

Clipe vetuste, demne de recurs,

Febrile ore-n remușcări târzii,

Aleatoriile bucurii,

 

Cum l-a scăldat un vânt elegiac

Cu izul sumbru, dionisiac...

Nu am cuvinte astăzi să-i descriu

Dezamăgirea-n versuri, dar subscriu.

[Camelia Ardelean]

Doamna Câmpeanu, nu pot să vă răspund la prima întrebare, ar însemna să-mi deconspir muza! :-)

Așa este, reveria e un vis frumos, dar și visele sau dorințele noastre frumoase ne pot duce la pierzanie sau în Iad, metaforic vorbind (și poate nu numai metaforic). O iubire față de o persoană nepotrivită, de exemplu...

Referitor la conținut, chiar titlul spune că "nu am cuvinte" să descriu așa ceva. :-) Varianta dvs. poate fi adevărată, desigur, doar că eu am văzut un mort-viu ca pe un om împietrit, care nu mai simte nimic, nici măcar disperare (fiind un "mort-viu", "doar" respiră, nu simte), golit de cuvinte, de sentimente, de simțuri..., un om care doar își trece în revistă, sec, fără urmă de emoție, poverile din suflet, eșecurile etc., tot ce l-a marcat de-a lungul vieții, o scurtă retrospectivă, să zicem... Nu știu dacă e greșit sau nu, eu așa am simțit..