Între singurătate şi destin

[Irina Lucia Mihalca]

Între singurătate şi destin

           “Să trăieşti frumos şi să spui mereu:

                  < Viaţa e o poveste, e stare, e emoţie, e vis...

                                ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă >!”

Asemeni picturii lui Bruegel,

- iluzie şi vis -

ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară

năluci par oamenii.

Căutând dantela veche a amintirilor noastre,

oglinda viitorului rămâne numai trecutul.

Prin trecerea discretă a serii,

într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.

- Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!

…....................................................................................

Conştiinţa-i o provocare!

Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.

Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!

Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!

De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei

separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!

Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.

O poartă deschisă-ntre lumi,

o întâlnire-cheie,

rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă.

Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!

Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care

o singură viaţă nu poate să le pătrundă.

Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.

Întrebări. Răspunsuri.

Explozii de lumină. Culori de cuvinte,

cuvinte de iubire, de dor, de durere,

şoapte, poveştile memoriei.

Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile!

Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.

Bărbaţii iubesc recţiile femeilor,

dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.

Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.

Nu există constrângeri când iubeşti!

Pătimaşe sărutări,

un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată!

Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,

acoperită erai de sărutări.

Peste tot câte una,

să dai drumul fluturilor spre înălţimi,

Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţa!

Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii

simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!

În casa cu grinzi de lemn,

în acea casă rustică te-am văzut singură.

Acolo, în mine, s-a născut ceva!

În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine,

Dorinţa de a-ţi simţi

conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă.

În gândul nopţii am ajuns lângă tine,

în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.

O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!

Am reţinut repetiţia: "atinge-mă cu respiraţia ta!"

Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie

ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea.

Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii.

Avem nevoie de iluzii,

Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp!

Acolo ne risipim

şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor?

Nemăsurată este dorinţa de a a fi cu tine,

nu pot reda emoţia.

E doar iubirea, atunci îi simţi lăntric sufletul,

Chemarea ţi-am simţit-o!

O lume paralelă realităţii,

căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!

Voi intra în visul tău! Perfecţiunea iubirii prin

evantaiul de simţuri, divină întâlnire!

Ne privim în ochi atingându-ne sufletul,

comunicăm prin priviri.

Apa vie din fântâna interiorului nostru!

Prin tot ce trăim

ne-activăm înflorind lotusul iubirii,

iar, de acolo, cerurile se deschid.

Mi-ai venit în vis, salbatico,

îmi transferi totul prea mult!

Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,

strigăt în strigăt - extaz şi durere -

ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Să păstrăm pietrele noastre,

Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!

Trăieşte visul! Felia ta este la mine.

A venit vremea, visează-l,

închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo!

Un timp premeditat altor timpi,

Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău!

Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti,

e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut.

Vino, de vrei să te visez!

Voi veni în visul tău, te vei oglindi,

vioara mea, “Un cântec a trecut prin zidul de piatră”!

Pasăre de foc e iubirea,

Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi?

O fată ţi-a străbătut timpul,

un alt timp în acest Poem nocturn,

- Timp de-amintire, timp de uitare -

Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe,

căci odată venit aici somnul se desprinde,

totul se uită,

rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini,

un gest, un zâmbet, o adiere,

iubirea ce-ndepărtează întunericul,

nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.

În lacrimă e împletită iubirea.,

Tu... Eu... Atât de aproape şi totuşi departe!

...........................................................................…......

Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!

Totul se derulează ca şi cum,

pe un drum nesfârşit,

pentru o clipă, ţi-apar călători în calea ta

care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta.

Alţii, te-nsoţiesc un timp, apoi

la o intersecţie de drum, dispar fara motiv,

topindu-se ca nişte umbre.

E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi

să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,

rupându-ţi chiar inima,

înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci.

Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine...

[Irina Lucia Mihalca]

Un vis intr-un vis, Gina!

Cu multumiri,

Irina

[gina zaharia]

Ai pictat stări feerice, Irina!  În casa cu grinzi de lemn este un rug. Arde în forma inimii tale.

Prețuire,

gina

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Vasilisia, pentru lectura si impresii.

O seara placuta!

[Vasilisia Lazăr]

Frumos, Irina, frumos simţi tu!

[Irina Lucia Mihalca]

C'est la vie!

Cu pretuire, Irina

[Ion Lazăr da Coza]

E totuşi prea mult!

da Coza