nadja

[nicolae vaduva]

voiam să te duc sub copac să-ți arăt,

te lăsaseși cu pieptul greu pe iriși,

dar umbra rămasă cu ochii deschiși

îți sporea nepăsarea în mare harhăt.

în ziua aceea voiam să bem ghimpi

cu gașca,-n delir, de tineri proscriși

convinși de ideea, în fine convinși,

că speranța-i motor de trabant în doi timpi...

dar nu știu, nu mai știu, ce cârlig ruginit

m-a dus, hăt, până sus și scăpat pe beton

ca să-ajung în fărâme, vinovat, schilodit...

numai tu pici întreagă pe cutii de carton

și mă lași fără ritm într-un vers poticnit:

sous l'arbre, nadja, dans l'amour fou - breton.

[Nikol MerBreM]

Frumos, aveţi darul de a crea o anumită atmosferă din versuri simple, poezia are acel je ne sais quoi!

Drag,

Nikol

[Ion Lazăr da Coza]

numai tu pici întreagă pe cutii de carton

da Coza

[Sofia Sincă]

Sigur sau probabil, inspirat un romanul lui Breton, versurile transfigurate psihic, creează o imagine a iubirii de nebun, capabilă să reveleze întreaga fiinţă. Francezii au această expresie, iubire de nebun, nebun de iubire. https://www.youtube.com/watch?v=M0tIoiKjFT4

Prozodia? rebelă... așa cum îți place ție.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi

[Valeria Merca]

Rima iriși-deschiși este o rimă mai puțin fericită. Și eu cred că textul este inspirat din Nadja, o poveste autobiografică a lui A. Breton.

Am citit, ca de fiecare dată, cu interes și plăcere.

[Mihaela Suciu]

„te lăsaseși cu pieptul greu pe iriși”  - sunt iriși imperiali! În ochii poetului poți vedea un spațiu suprarealist, c-un simplu gest al muzei. Un iris „Sharp Edge” pentru muză!

https://garden.org/plants/photo/46820/

Irisul are puțin mov, că-i sexi, când se lasă muza cu pieptul greu. Atenție! are margini ascuțite. 

[Mihaela Suciu]

„Nadja” poate fi începutul cuvântului „speranță”- în limba rusă, sau „nimeni” - în spaniolă, sau personajul lui Andre Breton, sau poate formația metal ambiental a lui Aidan Baker (inversul numelui), sau ce-și închipuie fiecare.  Pentru mine e uimire, bucuria de-a pătrunde în necunoscutul poetic „Văduva”. Într-un studiu a lui Jean-Luc, referitor la Andre Breton, am reținut: „Scriitorii preferă să se joace cu polisemii, rețele de sensuri sau imagini, lăsând mintea lor să se joace în jocuri noi și incongruente” și „e o artă impertinentă, deranjantă și provocatoare, în orice caz nu putem rămâne indiferenți”.

Ca o paranteză: „Dacă sunt strâmbă și mă uit într-o oglindă deformată, mă văd drept? Dar ceilalți? Cât de importantă este, totuși, părerea lor? Poate e important, pentru mine, ca ceea ce spun, să nu mă schilodească mai rău de cât sunt! sau poate e cazul, să se uite și ei în oglinda mea, fiindcă eu pot să-mi accept imperfecțiunile.” :))

Mulțumesc, domnule Văduva! Când postați, am o zi frumoasă!