Ursoaica (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Romanul „La umbra Vezuviului” scris de Ion Lazăr da Coza – „o carte rara avis în condiţiile în care toată lumea scrie poezie, când piaţa cărţii, sub pretextul unui postmodernism aproximativ, cel mai adesea greşit înţeles, este saturată cu tot felul de elucubraţii” (Ionel Necula) – „are un vădit caracter filmic, fiind pigmentat de foarte multe scene memorabile, scene, adesea, cutremurătoare, precum această luptă între gladiatori și o ursoaică și apoi puiul ei” (Emilian Marcu). Trebuie să ai tărie de caracter să o poți citi până la capăt, însă adevărata literatură nu este făcută din dulcegării.

Ursoaica

(fragment din romanul „La umbra Vezuviului”)

 

Prima seară, din cele şapte hărăzite petrecerii, avu ca temă viaţa bucolică. În parcul imens, la strălucirea făcliilor, stropii de apă sclipeau ca roua dimineţii pe iarba crudă, neatinsă de caniculă. Mirosul răşinilor arse, al ambrei, al smirnei şi al nardului pluteau discret prin aerul răcoros, acompaniind muzica izvodită din lire, naiuri, fluiere şi cornuri. Un cerb mândru, cu trei ciute supuse şi un căprior sprinten, însoţit de două gingaşe căprioare păşteau blând printre pomi, copaci şi arbuşti ornamentali. Făpturile pădurii nu se sfiiau să întindă boturile lor catifelate pentru a lua un colţ de lipie sau cine ştie ce fruct exotic din palma vreunui invitat lungit pe blănuri de sălbătăciune. Bacante lascive ce ţineau pe încingătoarele suple de mătase mici amfore cu vin zeiesc, stors parcă din sânii lor pietroşi, lăsaţi la vedere, încântau cu prezenţa elita edililor alcătuită din prefectul oraşului, trimisul imperial şi o serie de funcţionari mai mărunţi; nu lipseau patricieni, senatori, consuli, pretorieni cu ofiţerii lor, toţi însoţiţi de matroane sau de cochete femei; prezenţi erau şi preoţii, preotesele şi vestalele tuturor templelor din oraş. Tineri păstori şi silvani tăiau, jupuiau, eviscerau cu îndemânare mufloni graşi, mistreţi vânjoşi, ciute şi căprioare cu ugere pline, cerbi şi căpriori fragezi pe care, mai apoi, îi înfigeau în proţapuri şi-i aşezau deasupra unor movile de jeratic. Nimfe şi amoraşi purtau tăvi mari de argint, pline cu păstrăvi fripţi pe jar. Iepuri cu oase ţăndăroase, dropii blânde, gotcani năuci, ierunci sperioase, porumbei şi guguştiuci sălbatici, răscopţi în cuptor, tăvăliţi în mierea culeasă din scorburile copacilor bătrâni, îmbiau chiar şi cele mai sătule guri. Salatele de măcriş străluceau scăldate în uleiuri de măsline. Deşi răsfăţate în acest paradis culinar, trufele, miezul de alune şi castanele coapte abia dacă îşi găseau locul. Naiadele aduceau pe talgere lucrate în filigran tot soiul de fructe lăudăroase de pădure şi ouă de prepeliţe timide. Voia bună, întreţinută de barzi şi aezi dezmierda mâncarea şi vinul care curgeau valuri-valuri. Mulţi invitaţi vizitau vomitoria unde regurgitau pentru a se putea bucura de alte şi alte feluri de bucate. Spre ziuă, pe când făcliile păleau una câte una şi când invitaţii mai în vârstă se gândeau să cheme lecticile, atriensis anunţă cu glasul său ceremonios:

– Augustele feţe care au onorat această casă cu prezenţa lor sunt rugate să ia loc în amfiteatru!

La aceste vorbe, o cortină lungă, înflorată căzu molcom, descoperind privirilor uluite tribuna din lemn construită cumva mai înspre partea de apus a parcului uriaş. În faţa gradenurilor era instalat un ţarc de vreo douăzeci de stânjeni pătraţi, dreptunghiular. Lipite de latura stângă a ţarcului, se găseau, diferite ca formă şi mărime, două cuşti din blăni masive de stejar, din care s-ar fi putut auzi mormăit de fiară dacă, pornită din scepticismul că amfitrionul ar putea să le mai ofere şi alte plăceri în acea noapte, rumoarea nu era aşa puternică. În arena mărginită de bare înalte din fier, năimiţi pe bani grei pentru reprezentaţie, doi gladiatori mimau o luptă dură cu gladiumurile lor – săbii drepte, cu două tăişuri – iar cu torţele din funii îmbibate în răşină, de lungimea suliţelor, căutau, părelnic, să pârlească faţa adversarului. Când, în sfârşit, musafirii s-au aşezat comod pe băncile prevăzute cu perne umplute cu puf de gâscă, ţinând cont fiecare de rangul său în societate, Caecilius Antonius, întinzând o năframă albă şi una roşie prefectului oraşului, zise plin de curtoazie:

– Ne faceţi această onoare?

Plăcut surprins, prefectul luă năframa roşie, ceea ce însemna că spectacolul trebuia să fie cu vărsare de sânge, o înălţă în aer, apoi o lăsă lin să cadă la picioarele sale.

– Sunt flatat că-mi respectaţi blazonul!... făcu Caecilius Antonius o discretă reverenţă.

Atriensis pocni de două ori din palme. La semnul său, sclavii ce păzeau cuştile ridicară trapa solidă a uneia dintre ele. Năucită de lumina ascuţită a primelor raze ale dimineţii, în arena verde năvăli o ursoaică brună, viguroasă, adusă de prin munţii dacilor. Clătinându-şi capul, căutând în acest fel să scape de orbirea scurtă, o luă la fugă drept înainte. Până să ajungă în partea opusă a arenei, ochii s-au dedat cu lumina. Abia găsise timp să-şi ferească botul, căci viteza cu care alerga o proiectă în gardul înalt. Ţarcul se scutură în întregime, scoţând un zgomot strident ce avu darul să trezească şi atenţia spectatorilor mai molcomiţi. Confuză, ursoaica se opri nemulţumită, căutând o cale de scăpare. Cei doi gladiatori – bestiarii, cum de fapt erau numiţi cei care luptau cu animale – reveniseră în mijlocul arenei, agitând făcliile, după ce în primă instanţă s-au ferit din calea fiarei. Provocată, ursoaica s-a ridicat pe labele posterioare, scuturându-şi botul, împrăştiind spuma albă, turbată ce îi curgea din gură. Gladiatorii s-au apropiat de adversara lor prevăzători, ţintuind cu făcliile ochii sălbăticiunii, gata în orice moment să împlânte gladiumurile în torace, ori în burta păroasă. Şi chiar asta s-a întâmplat în clipa ce a urmat. Doar că ursoaica nu a rămas datoare şi cu o lovitură iute a ghearei ce o flutura prin aer spintecă apăsat antebraţul unuia dintre gladiatori, făcându-l să scape gladiumul ce abia îşi atinse ţinta. Spectatorii exultară îndelung. După acest prim atac, cei trei combatanţi şi-au reconsiderat tacticile. Namila reveni cu toate picioarele pe pământ, punându-şi pieptul şi vintrele la adăpost. Luptătorii, surprinşi de adversara lor – nu mai înfruntaseră până atunci o astfel de făptură aşa de sprintenă, masivă şi puternică –, se înţeleseră din priviri să coopereze mai chibzuit, mai sincronizat. În timp ce unul îi distrăgea atenţia, celălalt îşi recuperă arma. Ştiau amândoi că dacă reuşesc să-i scoată ochii, sălbăticiunea va fi o victimă sigură. De aceea acţiunile lor se canalizaseră spre chipul furios, cu priviri de monstru înnebunit. Gladiatorul rănit căuta cu insistenţă să îi pârlească pleoapele. Pe sub flacăra dogoritoare, celălalt gladiator, printr-o fandare, strecură vârful ascuţit al gladiumului spre pupila neagră şi vigilentă ca de cerber. Ţinta fu ratată cu uşurinţă, ursoaica alegându-se doar cu o zgârietură superficială pe obrazul drept. Deşi a văzut bine cine a lovit-o, ea tot spre gladiatorul rănit şi-a îndreptat atacul şi, cu o izbitură neîntârziată, îi spintecă tâmpla şi barba. Dintr-o privire, cei doi gladiatori au înţeles tactica fiarei, aşa că scopul lor iniţial s-a schimbat – protejarea celui ce era ţinta imediată a ursoaicei devenise ţel vital pentru amândoi. Dacă ochii nu-i puteau fi scoşi cu una cu două, măcar putea fi împiedicată să vadă. Prin urmare, ambele făclii doreau să obtureze cât mai mult orizontul vizual al jivinei. Aceasta se apăra cu laba, culcând adesea în iarbă flăcările ce o hărţuiau. Gladiatorii profitau de orice ocazie şi o loveau cu săbiile peste bot. Înghesuită în colţul arenei, jigania hotărî să atace. Fixându-şi victima, se ridică iar în poziţie bipedă şi făcu un salt. Gladiatorul rănit îi băgă făclia în gura larg deschisă, iar capătul opus al băţului îl fixă în pământ. Pentru o clipă extrem de scurtă, matahala se opri în traseul ei, timp suficient pentru ca celălalt luptător să-i spintece pielea de pe abdomen. Deşi tăietura nu fusese atât de adâncă pentru a pune îndată viaţa nevinovatei sălbăticiuni în pericol, o porţiune de intestin ieşise totuşi afară din cavitatea lui, ţinut fiind doar de prapur, formând astfel o hernie oarecum periculoasă. Această scenă stârni urale prelungi, măgulitoare. Ursoaica îşi făcu loc printre cei doi gladiatori şi fugi până la cuşca mică pe care încercă să o dezmembreze cu colţii, cu ghearele, printre gratii. Realizând uşor că aşa nu au cum să iasă victorioşi din luptă, gladiatorii se hotărâră să schimbe din nou tactica. Mişcându-se febril, renunţară la una dintre făclii şi, în locul ei, cu ajutorul curelelor ce le împodobeau bicepşii, legară un gladium de băţul lung şi obţinură în felul acesta o suliţă sigură. Mergând lipiţi unul de altul, se apropiară prevăzători de namila ce continua, furibundă, să roadă lemnul dur. Dacă nu ar fi fost provocată, jivina i-ar fi ignorat complet. Dar când flacăra i-a atins iarăşi botul, se înălţă mormăind pe picioarele din spate, etalându-şi statura extrem de impozantă, în speranţa că va intimida agresorii şi va fi lăsată în pace. Or tocmai atunci, cu iuţeală de viperă însorită, suliţa zvâcni şi străpunse toracele mai puţin miţos pe la axila piciorului anterior stâng. Fiind retrasă cu aceeaşi rapiditate, mulţi din asistenţă nici nu au văzut atacul şi, în consecinţă, nu l-au răsplătit cu murmure de admiraţie, cu aplauze. Ursoaica reveni în poziţia de patruped, clătinând capul parcă a neînţelegere. Ce aveau ticăloşii aceştia cu ea? Spuma ce-i curgea din gură se colorase în trandafiriu. Gladiatorii ştiau că adversara lor nu primise lovitura de graţie şi mai ştiau că din arenă nu pot ieşi decât pe scut ori sub scut. Aşteptând ca tovarăşul de luptă să-i distragă atenţia cu făclia, celălalt gladiator, cel neatins de ghearele fiarei, căută să-i străpungă beregata ori, dacă avea dibăcie şi puţin noroc, traheile. Într-adevăr, suliţa se îndreptă spre coşul pieptului, oprindu-se însă în claviculă. Furioasă, ursoaica surprinse arma retrăgându-se şi o izbi de pământ, încât băţul se rupse în două, iar partea cu gladiumul sări prin grilaj la un cot distanţă, înspre tribună. Surescitaţi, spectatorii scoaseră un freamăt de admiraţie. Gladiatorii se priviră neputincioşi. Nu ştiau câtă viaţă a mai rămas în trupul sălbăticiunii. Atinsă de aripa morţii sau doar foarte obosită, ursoaica se lăsă lin pe burtă, privindu-şi ca prin ceaţă duşmanii. În acest moment, Caecilius Antonius făcu un semn abia sesizabil către sclavii ce păzeau cuştile de lângă arenă. Aceştia dădură o bară de fier la o parte şi-apoi deschiseră cuşca cea mică. Din ea se strecură pe câmpul de luptă puiul ursoaicei. Buimăcită de-a dreptul, gingaşa făptură goni prin ţarc. Văzând că nu are cale de scăpare, încercă să se caţere pe unul dintre drugii masivi ce constituiau colţul din sud al arenei. Ghearele lui micuţe scrâşneau în zadar pe fierul ruginit. După alte câteva tentative de a urca în vârf, renunţă. Căutând totuşi o cale de a evada, introduse cu greu căpşorul printre două bare. Îndărătnic, corpul nu voia să urmeze capului, în ciuda sforţărilor depuse. Crezând că singura soluţie de a fi la adăpost e tot umbra mamei, se hotărî să-i înfrunte pe cei doi monştri bipezi ca să ajungă la ea, dar barele acelea afurisite refuzau să-i elibereze capul. De necaz, începu să se tânguie dureros şi din ce în ce mai tare. Gladiatorii avuseră proasta inspiraţie de a se uita înspre pui. Temându-se că-i va fi atacată odrasla, ursoaica îşi adună ultimele forţe şi dintr-un salt era cu colţii înfipţi în grumazul unuia dintre luptători. În toată rumoarea aceea se auzi distinct şi tare zgomot de oase rupte. Corpul gladiatorului, cu o clipă în urmă puternic şi plin de viaţă, acum flutura ca o fantoşă dezarticulată în gura ursoaicei. Entuziasmul asistenţei părea să atingă apogeul. Luat prin surprindere de atacul asupra tovarăşului său, celălalt gladiator se năpusti şi lovi cu gladiumul creştetul sălbătăciunii, folosindu-se de forţa ambelor mâini. Scuturându-şi de durere ţeasta despicată, ursoaica repezi o labă în pieptul atacatorului, aruncându-l câţiva paşi prin aer. Apoi tăbărî asupra lui şi-i deschise abdomenul, risipindu-i intestinele prin iarbă. Oricât şi-ar fi dorit aristocraţia prezentă să vadă o inimă bătând într-un stern jupuit de viu, oricât ar fi plătit pentru un astfel tablou, nu credea că ar fi putut avea parte de aşa ceva. Ardoarea îi cuprinse pe toţi şi-i transformaseră în martori muţi, transfiguraţi. Văzând că agresorul continua să geamă, ursoaica se repezi spre capul acestuia, ce se mişca necontrolat în spasmele morţii, şi îl străpunse cu colţii de parcă ar fi spart un pepene. Mulţimea începu să dea glas extazului. Auzindu-şi puiul plângând în capcana în care intrase, grijulia mamă se îndreptă spre el. Îl prinse cu amândouă labele din faţă şi-l smuci atentă, eliberându-l. Când descoperi prăjina orizontală de la nivelul solului în care erau nituite barele verticale de fier, ursoaica o prinse cu ghearele şi căută să o salte cât mai sus. Putere de titan să fi avut şi gardul nu ar fi cedat mai mult decât a făcut-o deja. Târându-se pe burtă, muribunda vietate încercă să se strecoare prin deschizătura făcută de ea. În zadar, greabănul masiv şi puternic nu voia să treacă pe sub gard. Puiul, când simţi şansa eliberării, răzbi pe lângă mama sa şi o luă la fugă, privind în spate. Lăcrimând, ochii ursoaicei se închiseră definitiv. Derutat, puiul se întoarse şi intră în ţarc, ascunzându-se la pieptul pe care l-a supt de atâtea ori…

– Magnific! Magnific!!... Vivat Caecilius Antonius Rincianus! Vivat!!

Reprezentaţia trezi în unii poftă de mâncare şi aceştia se duseră să ciugulească fripturi sleite, să mai bea vin înfiorat de răcoarea dimineţii, iar pentru ceilalţi constituia apogeul unei seri de neuitat, rememorată în legănatul florilor de mac al extravagantelor lectici.

La braţul soţului, Flavia Antonia se întreba care a fost mesajul transmis ei prin acest spectacol, ştiind că un Rincianus nu face nimic fără un scop anume…