În crudul lor crepuscul

[gabriel cristea]

Aidoma unor năluci, 

coroane de salcâmi înnoadă vântul

peste pădurea veșnic bântuită

de-uscatele tăceri autumnale. 

Se-aud din ascuțimi adânci

vertebre scârțâinde de arbori muribunzi;

Și parcă tânguirea lor  îmi răscolește-n vene;

Ce timp ciudat, pândind ca o felină

să-nfulece lemnoasele tristeți

ce-mi înverziră-n ochi, odinioară!

Iarba-a murit casantă, mai demult;

Doar câte-un fir răzleț mai e pețit de raze

alunecând  ca melcii spre apus, 

acum tăcuți și ei, pietrificați… 

Ciulini mumificați în pânze de-arahnide

statui îmi par prin labirintul ierbii;

Se zbuciumă lividă câte-o frunză, ca firul Ariadnei;

Și vântul poartă, din scorburi, scheletice canide. 

Stau pe-un ciolpan de timp, 

în sufletul pădurii, 

și-ascult cum mor salcâmii, 

precum niște năluci ce-și disipează umbra

în crudul lor crepuscul…

[Monica Pester]

Tu chiar trăiești pădurea, Gabriel !. ( bănuiesc , Letea ). Te admir ! 

[Mihai Katin]

coroane de salcâmi înnoadă vântul...

Iarba-a murit casantă, mai demult;

Ciulini mumificați în pânze de-arahnide

Stau pe-un ciolpan de timp, 

în sufletul pădurii, 

și-ascult cum mor salcâmii....este dincolo de  poezie,de  arta poemului ,este ceea ce sublim se numea candva, nu  se mai  stie cand, vanare de vant...

cu  multa pretuire!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Manuela Muntenu, pentru corectură!

[Manuela Munteanu]

Minunată estetică a desfrunzirii și pierzaniei! În ultimul vers al celei de-a doua strofe, cred că ați vrut să spuneți ,,ce-mi înverziră-n ochi, odinioară!"