Monolog cu tata

[Anca Tanase]

 

Spune-mi, tată al meu,

acolo, la tine, e aşa cum se spune?

lumină fără umbră şi coruri îngereşti?

mi se pare cam sarbăd…

aici, în iadul nostru, încă ne înecăm

în albastru şi verde,

încă, mereu, ucidem un Icar,

să nu fim singuri în cădere

 

suntem destul de cuminţi,

avem toţi cam aceeaşi culoare,

şi nu ştim

de ce, tată al meu, ne trezim câteodată

plângând, deşi soarele răsare peste toţi,

deşi există fructe, grâne, păsări,

deşi ne scăldăm în albastru şi verde

auzim oasele cum se macină

aici, ăn oraşul cel mare, târfa Babilonului

cu tălpile goale prin sânge de Icari

nici un adânc nu mai cheamă adâncul 

“în glasul căderilor de ape”

 

se spune că acolo, în lumină şi coruri îngereşti

nu există tristeţe

asta înseamnă, tată al meu,

că nu-ţi mai aminteşti de mine.

[Mihaela Roxana Boboc]

Da, merită citit! Am rezonat cu gândurile poetei!

[Chris]

Apăsător monolog, deşi soarele răsare peste toţi :))

[Nădejde Angelina]

Reverenţă!