acum când stau cu un pahar de vin în față
și scriu și-ascult
cum toarnă peste munți cu rouă
de ieri și de demult
de parcă oameni care-au fost uitați prind viață
în mintea mea
în mintea ta
pe care o sărut cu mâinile-amândouă
acum când nu mai este cale
nici timp pentru lumină
îți caut sânii
limba
cu partea mea de vină
plecându-mă iubito din cer pân' la pământ
acum când îmi e lene iar să mor
a câta oară
fără să-ntreb sau fără să îmi pară rău
că vine-o iarnă lungă și-un an fără de vară
și vrând-nevrând iubirii o să îi fiu călău
salvează-mă din toate de parcă ai fi prima
ce s-a-ncrezut în vorbe și a uitat de legi
iertată-ți va fi teama și dragostea și crima
când diavolul din mine ar vrea să îl dezlegi
Adaugă un comentariu
Plăcut, însă poezia aceasta e un amestec de stiluri. Nici clasic întrutotul, nici modern întrutotul.
Mulțumesc!
Frumos! Frumos! Pe același calapod cu precedentele postări.
Felicitări!
Momentul destăinuirii și al adevărului. Iubirea îşi păstrează puritatea şi forţa printr-o continuă regenerare. Poemul se remarcă prin bogăţia metaforică și originalitate.
Extrem de plăcut!
Sofi
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE