mama trăia într-o biserică invizibilă

[Ariana Zburlea]

ea vedea în oglindă
o pasăre cu zbor de ceară
puțin ruj roșu, te rog, să contrasteze
cu hainele unui om care vrea să fie nimeni
se ferea cu mâinile ca un orb speriat și încercam să i le țin
măcar o pată sangvină în mijlocul buzei
au trecut șaisprezece ani

mama trăia într-o biserică invizibilă
și niciodată nu ceda. rujul, fără miros, pudrat
i se potrivea cel mai bine, ca un contract nesemnat

nu pot, iubita mea, să port roșu
când tatăl tău nu e aici
păstrează-l și-l voi purta fericită
când voi avea rendez-vous în cer, la ora infinitului

timpul a furat câte un sărut de la fiecare
și are obrajii sangria
mama și-a onorat promisiunea
acum mă uit la rujul ăsta ca la o acuarelă de foc

și mă dau cu buzele ei

[petrut dan]

Este genul de poeme care îmi plac, genul care stimulează, apreciez faptul că nu are nimic în plus, chiar îți lasă impresia că ai fi vrut să mai fie, un poem bun ca temă în primul rând aici este cel mai mare câștig, despre obșteasca iubire se chinuie toată lumea să scrie, dar atunci când ne referim la arta mileniului trei poezia/iubirea înseamnă altceva și mult mai mult; acolo aș fi pus '' cu hainele unui om care vrea să fie nimeni''- un vers deosebit și poți scoate ''mamă'' din prima strofă, ai referire la dânsa la începutul celei de-a doua deci nu se pierde din înțeles, dar ambiguitatea poetică punctează ...începutul poemului foarte bun, cu drag!