Mama se ruga pentru toți

[Tudor Cicu]

Mama se ruga pentru toți

     (prozopoem)

 

    „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încânta flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare și, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam, suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind într-un pom prin Livada de vișini. Am vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule, spunea asta! 

[Ioniţă Gabriela]

Reverenta!

[Tudor Cicu]

 J' Arrive: dvs. sunteți generos! Dar, un poet căruia îi strîng, frățește, mâna. Pentru că poezia e mantaua sub care ne strângem toți: de frig în ființă, de ură, de iubire și neiubire, de dor, din disperare... salvându-ne de tot ce se vrea să ne distrugă speranțele ori când suntem lipsiți de „adieri cerești”. Ahoe!