Lemnul

[BOTICI GABRIELA]

Sonet CLXII 

S-a așezat doar limba mută pe scaunul sculptat în mine,
nu am crezut că el va ține răceala ei, vocea-i pierdută.
N-am niciun loc acum, sunt pline de amintiri ce nu-mprumută
din al lor glas. Tăcerea slută, asmute doar, printre destine,

 

dorința ei, cu voci meschine, încearcă iar trista dispută,
ș-apoi, parșiv, atent impută tot ce a fost, apoi ce vine,
și mintea mea, de dor pierdută, uită ușor clipe blajine,
printre năluci, printre angine, țesute-n gând doar de cucută.

 

Sub cerul orb, brăzdat de frică, muțenia din țel m-abate,
mă prăbușesc în zile plate și mă ascund în clipa mică,
iar Eul meu nu mai înspică, ci pierde doar intensitate.

 

Dar lemnul viu, cu raze late, în liniște, el își ridică
pădurea lui și, fără pică, printre trăiri doar mutilate,
mă naște iar, căci doar el poate să-mi scoată-n drum un as de pică.

[Ada Nemescu]

Un contorsionism frumos al cuvintelor, o împletitură cu dichis și noimă...

Mi-a plăcut mult - Eul meu nu mai înspică - dar așezat lângă intensitate, parcă era de altundeva...

te felicit, aDa

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc frumos. 

[Tudor Cicu]

Poate fi și tema tăcerii ori a visului, la limita dintre speranţă şi deşertăciune. întrevăzute în strigătul de a nu se preda chiar în prima tranșee a luptei, și de a o lua de la capăt. Și un „eu” care „își ridică/pădurea lui și, fără pică, printre trăiri doar mutilate,/mă naște iar...”. Mi-a plăcut!