Iubesc amurgul...

[Emil Dumitru]

Iubesc amurgul,

ce-şi numără discret de-o veşnicie,

pleiada de stele căzătoare,

ce mor arzând, călătorind prin timp – ultima oară!?

spre altă viaţă, stinsă, dar totuşi pentru ele viitoare.

 

Iubesc amurgul,

lumină palidă, plăpândă în cădere,

vibrând a mângâiere,

alunecând pe-acelaşi drum bătut de mii de ani.

Iar mâinile-mi nerăbdătoare,

ar vrea s-alunece la fel,

pe-aceleaşi drumuri cunoscute,

mângâind clepsidra trupului tău.

Dar mă opresc – nici nu pornesc!

arsura vie simţită-n mâini, mă face viu şi mă trezesc.

Deja simţeam alunecarea lor,

respinsă de făgaşul scut,

pe care alte mâini alunecaseră-n trecut.

 

Iubesc amurgul

şi vreau lumina lui să-mi dea speranţă,

că alte mâini nu vor mai fi, în viitor pe trupul tău.

 

Iubesc amurgul,

ş-acum în prag de noapte obosiţi,

eu, tu, speranţa şi amurgul adormiţi,

alcătuind un enigmatic trup comun,

ş-acoperiţi de umbra unei luni,

uitaţi de timp,

să ne iubim ca doi nebuni.

 

Iubesc amurgul,

chiar dacă pentru mine-înseamnă răsărit,

iar pentru tine apus,

apusul lui şi răsăritul lui,

pe viaţă ne-au unit.

    - dedicaţie pentru C., în toamna lui 1980, pe când eram soldat -

[Emil Dumitru]

Da domnule Ion Lazăr da Coza, poezia are un aer învechit, demodat, depăşit, etc. Dar vă rog, de dragul acelei toamne şi restul, daţi-mi voie s-o las aşa! Dacă acum, după 33 de ani, aş schimba ceva, în mod sigur... mi-aşi  omori o parte din amintiri. 

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură şi comentariu, stimată Mihaela Roxana Boboc!

Cu prietenie,

[Ion Lazăr da Coza]

să ne iubim ca doi nebuni

Probabil atunci era puternic acest vers, însă de când s-a marcelpavelit...

Poezia are o vetustețe adorabilă, dar poate fi reîmprospătată.

da Coza

[Mihaela Roxana Boboc]

Poezia aceasta ne face și pe noi să iubim amurgul. Cred că are o însemnătate aparte pentru poet, deci voi lăsa la o parte eventualele sugestii.

[Emil Dumitru]

Domnule Mony, vă mulţumesc pentru lectură şi mesaj.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Nu Augusta, îmi pare rău că te dezamăgessc, dar... după un timp, eu mi-am urmat cărarea mea spre Târgovişte, iar ''C'' s-a rătăcit prin pădure... şi s-a oprit taman la Mioveni!

Ultima strofă, ACUM,  nu mai e valabilă, dar... ATUNCI, pentru noi, era!

Îţi mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

[Chris]

Oo, domnule Dumitru sper că poezia dv a avut răsunetul aşteptat :))) Am citit cu plăcere :))

[Ionel Mony Constantin]

 Poezia are un farmec romantic al iubirii din tinereţe şi place  cititorului

[Emil Dumitru]

Sofia, dă-mi voie să-ţi spun... cum s-a născut acest amurg, sunt sigur că vei înţelege.

Era 198o, sfârşit de toamnă, Trivale, unitatea militară (cea cu arhiva), aleea care duce prin pădure, spre ''Cornul vânătorilor'', restul a venit de la sine... 

Sofy: iubesc pădurea Trivale! în 198o eram tânără şi ferice... iar tu şi mai tânăr şi mai ferice, presupun. Desigur pădurea Trivale este de vină pentru acest amurg.

[Sofia Sincă]

Romanticule! Poemul luat ca mesaj şi semnificaţie, farmecă. E chiar teatral... Un monolog bun de recitat, într-un amurg... în doi. Şi declar: ''iubesc amurgul!''

Dacă-l iei la bani mărunţi, ar fi de cârcotit.

Însă eu am luat doar farmecul, m-am lăsat cuprinsă de el şi sunt mulţumită!

Sofy