Imposibila taină

[Irimia Valentin]

                   Celei căreia mi-a arătat ca poate exista nemărginirea

Răsfrânta mea plăpândă irosire
Ca un soroc de astru căzător,
Ne-nchipuit, de dorul tău mi-e dor,
În clipa fără preget, fără ştire.

Prin haos de sfârşituri şi-nceputuri
Te dezrobesc din somnurile reci
Şi ca din taina mea să nu mai pleci
Eu îţi topesc genunchii cu săruturi.

Te reculeg din carambol de glasuri
Să-mi fii blestem în zilele de luni,
Pe sâni să odihneşti doi sori nebuni
Şi să dresăm iluzii prin Parnasuri.

Urcând în ale dragostei abscise
Pe-un adevăr ce încă nu s-a şters,
Cu preaputernicia unui vers
Noi frământăm limanuri indecise.

Nici nu te-ntreb, acum când zburdă mirii,
De ce-n concretul fără conţinut
M-ai frânt şi m-ai tăcut şi m-ai durut
Şi mi-ai numit pedeapsa fericirii.

Dar cuibăriţi în tâlcuri ca-ntr-o hrubă
Când îndoiala-n sânge mi-o respiri,
Din geometria rondelor iubiri
Voi fi un cub iar tu vei fi o cubă.

Şi-atunci în spuza verbelor fatale,
Despleticit din rosturi fără rost,
Ca un profan şi sacru adăpost
Mă-adună zodiacul cărnii tale.

Prin haos de sfârşituri şi-nceputuri
Când pe planetă vom mai fi doar noi,
Să ne unim mirările şi-apoi
Să ne iubim pe-o sanie de fluturi.