Haldă

[Mihai Burlac]

(repostare)

E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.

E tot aici
cu-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbracă în neliniști
ca pe-o moarte-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.

E tot aici
pierdut în spații,
un fel de recital din aritmii,
cenușă de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.

[Maria Mitea]

”E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini” – într-adevăr, versul te coboară în adâncul sufletului; doar acolo se țese vețuirea… 

[Ada Nemescu]

E un TOT de emoție, un cântec în surdină cântat de cuvintele - brusc înviate! aDa 

[Vasilisia Lazăr]

Mihai, tu construiești un univers poetic dens, în care sufletul devine o „haldă” a amintirilor, neliniștilor și luminilor ruginite de timp. Metaforele puternice și imaginile expresioniste dau textului o intensitate aparte, transformând zbuciumul interior într-un peisaj deopotrivă sumbru și fascinant. Un poem care explorează adâncurile ființei și arată că, dincolo de întuneric, rămâne mereu dorința de a reaprinde lumina. 

Poemul acesta mi-a lăsat impresia unei coborâri în adâncul sufletului, acolo unde frumusețea și rugina, lumina și cenușa coexistă. Felicitări!