Goblenul luminii

[chindea maria elena]

se topește galaxia în vene

fumegă taverna lumii între arcade
trup îngenuncheat răscrucile filigranează destinul
apă şi foc agaţă nou cer turnați vinul vieții
nu-i templu să nu ceară ofrandă și cupa venelor însetează de-albastru
nu se mai știe demult cine-i victimă și cărui călău
îi ies nove din buzunar alternanța de roluri
este contractul divin aleatoriu se schimbă premisele
ceasul înghite ispite bordel stratificat de plăceri expirația viului
se țes plase imagini suave erup viziuni
ce alegi să filtrezi la un capăt de eu asul voinței îl trage
evadează de poți din coșul călăului pretutindeni
se-noadă căderi alături de aripi credințe oloage asudă să țină dreaptă
balanța lacrima îneacă pe cel ce nu-și vede chipul
nu vom ști sub ce mască ne vom bate în ușă
se refuză inconștient diagonala perfecţiunii ”mergi spre tine”
sună porunca fiecare atom îți trimite ecoul doar urechea să răstoarne
adâncul în mâinele ieri
altă mereu altă spaimă divide materia

dilată-ți spiritul azi poimâine zborul se poate să ardă prea tare e mai presus de uman
ca a.d.n.-ul zeic să strice tiparul genezic

chiar și luna s-ar putea să emită voluptăți împănate de îngeri căzuți
(ce să faci și cu ei când furnicarul din piele
deja te scoate din minți)
prea tare vibrează uitarea în oase ne fură c-un zâmbet și moartea
pașaportu-nălțării are ștampila voalată încotro să mai sapi după măr și-un colț
desuet de paradis insolvent
chiar din ruine glezna se-ntoarce spre mine indiferent câte entorse
ar face ursita

poate că fiecare mădular prometeic ține strâns cumpăna lumii

arc amorsat periodic omul calcă pe bătătură demiurgul
ruleta luminii aprig învârte duhul materiei oriunde nimeni nu se poate sustrage
să se-ascundă unde când fiecare pupilă e miezul sămânței
refuz alinierea cuminte din principiu
pentru a recalibra greutatea cercului trebuie să mă trimit
în pelerinaje dionisiace
molohul zilei atomice trebuie hrănit arenele sângerează


molecula de aer care nu găzduiește un tron
resoarbe abisul

deschid ușa să-mi dau mâna

[Marcel Vişa]

prea tare vibrează uitarea în oase ne fură c-un zâmbet și moartea 
pașaportu-nălțării are ștampila voalată încotro să mai sapi după măr și-un colț
desuet de paradis insolvent
chiar din ruine glezna se-ntoarce spre mine indiferent câte entorse
ar face ursita - mi-a placut mult pasajul acesta. restul poeziei e cam plin de patetism. 

[Ion Lazăr da Coza]

vom știi > vom ști    

Și totuși, în viziunea ta poetică, buricele (acceptă-mi licența!) Universului rămân tot pârlita asta de planetă și Geneza biblică, cea contestată, oarecum, de însuși Papa!...

Spectaculos îți rămâne versul!

da Coza

[Sofia Sincă]

Între viaţă şi text, nu există separaţie totală... Prin urmare Mari Ela cu ale sale metafore pur originale, ne demonstrează câtă zbatere interioară există pentru un strop de aer și lumină, de viață, până la urmă. Sentimentul existențial și de libertate sunt împinse, totuși, până la limita fiecăruia.

Viaţă ficţionalizată, scrisă de condeiul postmodern.

Fabulos... fabulos!

Sofy

[Nikol MerBreM]

Of, eu uit uneori să " deschid uşa să-mi dau mâna" şi e atât de important! Despre poezia ta... cred că ar trebui inventată o nouă specie literară: gerra :). Deşi nu ştiu câți ar reuşi să scrie gerra.

[Agafia Drăgan]

fumegă taverna lumii între arcade /se-noadă căderi alături de aripi /lacrima îneacă pe cel ce nu-și vede chipul /fiecare mădular prometeic ține strâns cumpăna lumii - Imagini poetice memorabile, inedite si puternice, am selectata doar cateva, poezia este plina de astfel de metafore. Pretuire!