Geneză

[carmen popescu]

Motto:

„Taci!

Fii vizibil prin ceea ce faci! Nu prin zgomot.”

Pe stânga și pe dreapta ne flanchează ei.

„Ssssst! Împinge cerul și taci!”

Ei calcă ușor, fără teamă. Tu vezi? Nu calcă.

Am primit bocetul din vechime…

Lustruia tristețea de pe bombeul vânturilor.

Pe ulița unui sătuc din istorii, am deschis viața, cu plânsul.

Ochiul din podul palmei

nu a știut cum să șteargă prezența unei furtuni, incarnate

în toată evoluția mea.

Gurile ei vuiau o poveste scuturată din pomul cunoașterii.

Când picioarele au atins pământul, au plâns prima dată.

Le era teamă să susțină o aripă într-o rădăcină.

Jumătate voia sus, cealaltă, jos. Plânsul a devenit introvertit.

Întunericul trecerii ascundea solemnitatea după cortina norilor.

Împământenirea s-a arătat neprimitoare. Gurile furtunii țipau.

Sufletul lupta să se armonizeze în trup.

Voci. Voci. Alte voci și altele… Prea multe voci deodată.

Până a răsărit soarele și a zis:

„Sssssst! Ai împins destul cerul.

Acum descuie pământul și taaaaaaci!”

„Hai, liu-liu, al mamii pui, dintre stele te descui,

Mergi pe-aripă de pământ, fără ploi și fără vânt,

Cu toiag de înțelept, cu norocul strâns la piept,

Cu icoana căpătâi, crești în tine-al mamii pui!”

- Când pe mama auzeam, de îndată eu tăceam,

O priveam cu zâmbet larg, ca un val prins de catarg.

O mânuță îi dădeam, că-n burtică nu speram

Picioruțul cât un băț, să-l întind, să îl răsfăț. –

Sufletul meu știa că mi se vor înnoda picioarele,

că va apune soarele, înainte de a apune pentru ceilalți,

că brațele vor rămâne permanent înălțate,

implorând încă o zi.

Numai că mintea era o tabula rasa,

care aștepta primul element să scrijelească cu creta,

ziua începutului de drum.

Izvorul se pornise să curgă, patinele alunecau pe o pojghiță subțire

și ceasul…

ceasul ticăia în stomacul meu și în sânii mamei,

care plângeau de plinătate.

Priveam drept în față , fără să văd nimic, priveam în spate

și totul se materializa într-un zid.

Eram tencuită în viața cu miros de lapte, miere și pielea mamei.

Așa am încălțat papucii unei noi existențe.

Ah, ce greu este să ți se închidă o ușă și alta să fie deschisă pentru tine,

chiar dacă ești pregătit, sau nu,

să fii împins înainte de suflu,

să arzi ca o făclie în mâna lutului.

Apa nu voia să se lase pusă în ciutură, sperând că nimeni

nu are nevoie de un vas neînsuflețit.

Când am deschis ochii, în ziua a doua,

eram așezată în legănel sculptat din gura nucului bătrân,

locuitor, până la apariția mea,

în dosul căsuței noastre din bârne, mică și cochetă,

ca în poveștile din desene animate.

De atunci, am început să iau zilele la alergat,

una câte una, una după alta,

într-un firesc al întrebărilor și răspunsurilor.

Trăiam foarte mult în mine, în centrul meu. În exterior,

locuiam prin atingerea pielii, vedeam îngeri, forme care mă bucurau

și râdeam,

sau mă înspăimântau. Atunci să fi văzut țipete!

Dintr-un nor de perini, o altă voce înălța triluri,

de parcă un concert de paseri închina pământul, cu ciripit sfios.

Să fi fost două flori într-un ghiveci?

Dar doi avea simbol fatidic?

Așa că mama a mai plantat o floare. Trei în mănunchi.

Ne strigam dorințele pe voci.

Bunicul lua vioara și cânta.

De la primul acord, noi tăceam și ne ciuleam urechile.

Apoi, florile din ghiveciul mamei au început să se ofilească.

Pe rând.

Iar cifra doi. Nu voia numărul ăsta să se dezlipească de casa noastră.

Peste puțin timp, am rămas singura floare.

Și eu, ofilită de atâta tristețe și singurătate.

Lasă-mă singură! Nu Te mai juca cu zilele mele! Eu nu Ți le dau!

Tu când iei, iei tot. Eu nu-Ți dau nimic! De la mine n-o să vezi nimic! 

O să-ți ofer doar iubirea mea.

[Nădejde Angelina]

După lectura acestui poem, nu mai pot scrie nimic...

Îngenunchez în fața talentului tău uriaș!

[Chris]

 foarte frumos!! am citit si am contemplat...

[Valeria Merca]

Am citit și aseară, dar mi-am rezervat plăcerea de a reveni și azi. ... Și am și audiat-o în interpretarea autoarei. :) Splendid! Admirație, Carmen!

[Vasilisia Lazăr]

Magistral! Plâng...

[carmen popescu]

Cititorul înalță bucuria scriitorului, îi dezlănțuie dorința de mai mult, mai mult și mai frumos. Se creează o osmoză între cei doi poli care trimit creația în absolut.

Vă mulțumesc, doamnelor pentru gând și cititorilor pentru popas!

[Mihaela Popa]

o geneză altfel şi fiecare dintre noi ne regăsim aici, mulţumesc pentru preaplinul de frumos şi înţelepciune!

[Sofia Sincă]

Magnifică poemă!...

Viața, o viață scrisă metafizic, stabilirea principiilor existențiale și ale cunoașterii, prin geneză. Puterea umană divină, prinsă între strălucire și obscuritate. Pentru a se regăsi poeta folosește elemente originale, dezbate timpul și zona obscură, fapte, întâmplări de la destin, rătăciri. Condusă de un motto: „Ssssst! Împinge cerul și taci!”

Univers poetic, viață colorată cu care a fost înzestrată, călăuza existenţei.

Deosebite aprecieri,

 Sofi