Frica

[Petre Ioan Crețu]

în mine e spaima de singurătate laolaltă cu nevoia de singurătate
stau cuminţi într-un colţ ţinându-se de mână parcă ar fi două orfeline ciudate
dimineţile mele sunt murdare prelinse din fructele nopţii
praf de rodie azvârlit într-o doară peste seminţele de cânepă
- lasă-mă să te blestem şi să te plâng ca pe o nălucă albastră

stau în patul meu de spital ca într-un cocon într-un hamac prins între muchii
germenul fricii îşi face loc printre coaste şi încolţeşte în ochi
răsare acolo ca un corn rugos de inorog ca un ţurţure de gheaţă palidă
ca între doi sâni lăptoşi de mamă lichidă ascunsă-n tranşee printre soldaţii morţi
- cum se înlănţuie moartea cu braţele atunci când sunt inorog pe tărâmul dintre două vise

păduri de pin transformându-se în luntre aurii
cum coboară ele muntele de-a lungul albiei de râu
şi se sparg de pietre cu zgomot surd de lemn lovit cu piatra
cum îţi spuneam nici nu pot să dorm până când pe furiş
îţi strecor printre amintiri câteva capcane
pentru vulturi pleşuvi cu arc de oţel şi-un şarpe șrapnel

[Nikol MerBreM]

Asta mi se pare genială! E trăire pură la fiecare scrâşnet de vers, auzi cum se naşte iar lumea dintr-o coastă!... Vedeţi? Asta e! Aveţi cuvântul prieten. Nu e loc de singurătate :). Dezghiocaţi cuvintele din coaja durerii, să iasă la lumină, aurii, şi să doară! Şi apoi,...  iertaţi!...

Cu drag,

Nikol