Flori de gând

[Vasilisia Lazăr]

Când simfonia zilei ajunge la sfârşit

Şi soarele-şi închide o geană după deal,

Pornesc, încet, cu mersul uşor şi liniştit,

Înspre odaia-mi dragă, cu-aromă de santal.

 

Oglinda, la intrare, cu rama învechită,

Îmi ţintuieşte pasul şi-o clipă mă privesc.

Mă văd ca şi-altădată şi un surâs părelnic

Îmi înfloreşte chipul, făcându-l fecioresc.

 

Fragmentele de vise sfărmate la picioare

Şi cioburi mici de gânduri, pe toate, le adun.

Bucăţile de suflet le strâng cu grijă mare,

Pe foaia de hârtie, să le aştern acum.

 

Acum, cât încă floarea de gând nu-i vestejită,

Cât viaţa şi iubirea în mine mai palpită.

[Monica Pester]

E frumoasă  poezia. Are emotie

[Vasilisia Lazăr]

Versul ăsta îmi dă de furcă, văd. Și nici nu-mi mai place. Se simte că poezia asta a fost scrisă mai de mult. Nu știu, cred că o să pun pierdute că și în forma de acum e pleonastic. Dar nu mă mulțumește nici asta. 

[Monica Pester]

Aș spune totusi, fragmentele de vise pierdute la picioare. Zic și eu

[Monica Pester]

Nostalgie  cù  speranța ! Cuplu perfect. 

[Vasilisia Lazăr]

Ai dreptate, Amanda. E vorba de ritm. Am reparat cumva. Mulțumesc!

[Amanda Spulber]

"Fragmentele de vise sfărâmate la picioare"

Acest vers nu îmi sună bine. Nu e ceva foarte supărător, dar se simte. E drept că nu știu cu ce s-ar putea înlocui: căzute/rămase/întinse? Nu cred că ar schimba sensul pentru că deja e vorba de fragmente, deci implicit s-a întâmplat ceva cu visele.

Poezia are o nostalgie duioasă. E vorba de acceptare, dar nu de resemnare în sensul că nu mai e nimic de făcut. O melodie tristă, dar plăcută.