Femeia străzii

[Monica Pester]

În barul plin de nimfe despletite,

Când noaptea-ncepe să-și arate colții,

Apar femei desperecheate, triste,

Ce  stau și-așteaptă fiecare-n fața porții.

Acolo, în gesturi mici, una spre alta,

Își trec prin pat câte un client rătăcitor.

Dar sunt bărbați  puțini  în toată balta,

Ce pot să prindă-i doar un peștișor.

Ea susură încetișor ultima strofă

Din cântecul de lebădă rănită

Și viața i se pare acum amorfă.

E un destin  ? Așa a fost sortită  ?

Și e târziu. Bețivii s-au rărit.

Ce-om mai mânca și noi în astă-seară ?

Dar iată, unul tocmai s-a oprit

Ești liberă, drăguță domnișoară ?

Și-i vine-n minte primul ei iubit

Cu care împărțise halucinogene,

Dar și o pâine și o casă și-un cuțit

Și care-n fața ei înfricoșată

Se-nsângerase-amarnic pe la vene.

Da, domnule, si visul se șterge de îndată

Și pleacă împreună în tăcere,

Un ceas de-amor plătit ca să dezbată

Cu trupul, caci în suflet are fiere . . . 

Monica Pester

[Valeria Merca]

O revenire pe text ar fi benefică.  

[Vasilisia Lazăr Grădinariu]

Tristă poveste...

Multe ruperi de ritm de astă dată, măsură a versurilor inegală. Există mesaj, un pic de emoție există, dar mister deloc. Chiar începând de la titlu. Și iarăși ați lăsat spațiu înaintea semnelor de punctuație. Nu vă grăbiți să postați, mai lăsați-le la dospit. Altfel se vede după o vreme.