Fantasmă

[Mariana Suciu]

Un chip de oțel bântuie rugul prăbușit în mocninda cenușă;
noaptea, captive idei clocotesc în cuptoare nestinse de gând, 
se strecoară în lacrimi prin a dragostei zăvorându-se ușă,
din surâsul sardonic al lumii modelează cuvinte arzând.

În fața oglinzii, pe podea zac nuferi rupți din taina privirii,    
păcatul de-a fi sincer nu-i de nimeni (ori prea lesne) iertat,  
mărturie stau inimi mușcate de colții ascuțiți ai mâhnirii;        
alb și roșu alături, amintesc de-un vis pur, nemilos sfârtecat.

Neștiut e peronul din a slovelor gară - pierdut e în suflet,      
adăpost pentru pași rătăciți, șoapte, inimi sau de dor, poezii  
ce penița cu teamă le gravează pe firavul, tristul răsunet          
al vieții (ori morții) din trenul oprit pe vecie-n speranțe târzii.

Miroase a ploaie, a frunze...  E beznă, cu o ciudată mireasmă.    
Fereastra luminată mai ieri de-un chip slab, obosit, oțelit, 
e astăzi altarul icoanei rătăcită în durere. Fantasmă,         
zidită în decorul cu fluturi răstigniți pe munți duri de granit.

[Mariana Suciu]

Vă mulțumesc, d-na Sofia, pentru lectură și comentariu.

Cu stimă,

[Sofia Sincă]

Lung vers... mult prea lung pentru a mai conferi muzicalitate poeziei clasice. Da, știu, ai devenit maestră în construcția versurilor clasice. Cred că această poezie este un exercițiu de al tău pentru a vedea cum este cu un vers atât de lung. Ar fi fost bine să fi avut și o rimă interioară, undeva pe la mijlocul fiecărui vers. Atunci s-ar fi creat și muzicalitate. Oricum este diferență mare de silabe între ele. De exemplu primul vers are 20 de silabe iar al doilea 17. Fiind atât de lungi nu șchioapătă.

Eu socotesc poezia un exercițiu în care predomină compozițional, formarea metaforelor.

Sofy