Erezia imposturii

[Costel Zăgan]

Tragedia noastră cotidiană am ajuns niște împiedicați

moral vorbind De trăit probabil vor trăi așa urmașii ur

mașilor noștri Noi grăbiți din fire suntem doar niște îm

piedicați în propriile noastre idealuri Elanul nostru soci

al cultural sentimental ne împiedică să-l traducem în fapte

în practică socială cotidiană Gândim bine dar simțim prost

realitatea sau visul Între cuvinte gânduri și fapte s-au inter

pus niște ecrane psihologice Suntem o generație de deziluzi

onați de gradul trei Una vorbim alta gândim și cu totul altce

va înfăptuim Suntem sfâșiați nu doar social ci și psihic sufle

tește Se bucură de aceasta nu doar neprietenii ci și prințul de

culoare al acestei lumi Credința ne-a rămas undeva în urmă

Și nu mai avem timp s-o așteptăm E grav Aveam suflet pentru

că aveam timp Și nu invers vai din păcate Ne-am îngrijorat din

cauza timpului Și-am uitat totul Ne-am bucurat de Declinul Apu

sului Și n-am simțit propria noastră prăbușire socială și interioară

Nu mai există niciun fel de coeziune

Nu mai credem nici în propriile noastre forțe sau slăbiciuni

Nu ne mai iubim aproapele și nici pe noi înșine

Iubirea a dispărut dar nu ura indiferența i-a luat locul

Asistăm la moartea aproapelui nostru îmbălsămați în gerul indife

renței absolute Nu ne mai impresionează nimic Nici măcar cinismul

celorlalți sau al nostru Trăim ca niște cadavre ambulante Comunicăm

cu ceilalți doar prin simțuri și cinism Trăim în concubinaj cu

propriile noastre neveste Fericirea o abordăm ca pe un lucru furat

Ne e frică pur și simplu să fim fericiți sau triști

Am tras o fugă până-n Occident și nu ne-a plăcut

Nici Orientul nu-i mai breaz

Suntem răstigniți între cele patru puncte cardinale ale nehotărârii noastre

Ne uităm la proprii noștri copii ca la niște străini

Privim soarele și ne întunecăm

Nu suntem bineveniți nici în paradis nici în infern

Purgatoriul nostru e fără capăt și din fericire fără coadă Deziluzia e folosită

ca armă de nimicire în masă Suntem încurajați să ne deziluzionăm unii pe alții

Și ne descurcăm de minune Ne privim în oglindă și nu vedem pe nimeni Între noi

și imaginea noastră s-a căscat o prăpastie Un gol istoric Cineva vrea să ne fure

destinul Propriul nostru mormânt va fi ocupat de-un intrus

Doamne iartă-l și ajută-l

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

[Costel Zăgan]

Greu, dar nu imposibil: metaforic, vorbind.

[Chris]

wow! a trebuit sa ma dau cativa pasi in spate sa pot vedea intreg tabloul! finalul este greu!

[Costel Zăgan]

Sărut-mâna, Mihaela Popa: m-ai intuit!

[Mihaela Popa]

Un prozopoem de mare anvergură, pragmatic până la disperare, adevăruri puse sub microscop și disecate până la sânge. Și mie mi-a fost frică de "Nu ne mai impresionează nimic "  - poemul dumneavoastră m-a impresionat prin ascuțimea redării stărilor de fapt.

Admirație, mare admirație!