Ești aievea, nu statuie!

[gabriel cristea]

Peste Histria își lasă
murmurul de sare gemă
boarea moale și sfioasă;
Din apus curge-o triremă
fantomatic, translucidă.
Albe colonade mută
umbrele de șah titanic
pe cetatea senectută.
Se topește-n zbor, vulcanic,
sub crepusculu-nserării,
pasărea de ambră vie;
Și cochilii-adânc visează...
Iarba naltă și mlădie
adumbrește-a lunii rază,
ca un freamăt de nălucă.
Ora-mi pare răstignită
printre atice arcade;
Buze vântul își alintă
peste șolduri de menade,
adâncite-n lut și noapte.
Aud greieri din ruină
cum se zbat să reînvie
lira orfică și fină,
steaua călătoare - Vie!
Mă trezești - Ooo, Artemiza! -
din onirice pripoare;
Sunt un cerb ce setea-și poartă
peste sânii tăi-izvoare;
Te cuprind în brațe toată.
Ești aievea, nu statuie!

[gabriel cristea]

Mulțumesc tuturor celor care au prins în palmă o scânteie histriană!

[Chris]

da, ce sa zic, foarte frumos, seducator intr-adevar...

[Mihaela Popa]

original, inteligent, seducător

admiraţie!

[Valeria Merca]

Lirism seducător! 

Admirație!

[Sofia Sincă]

Cu delicateţe şi rafinament ai reuşit un poem care înfioară de la început până la sfârşit, despre Histria ta dragă, Histria transformată într-o Afrodită. Simboluri elegante şi metafore pline de sensibiltate completează această aură. A ta ca poet și a Histriei ca frumusețe.

Felicitări multiple,

Sofi