de când tu ai plecat

[paparuz adrian]

nimeni nu mai vorbește

cu nucul din curte

mamaie

nici măcar tata

 

frunzele îi sunt palide

umbra zgârcită

iar de tristețe

n-a mai făcut nicio nucă

 

pe leagănul din fața lui

acolo

     unde îți odihneai gândurile

     și bătrânețile

     de unde răscoleai toate cerurile

     și răsfoiai biblia

     vine mereu un porumbel

 

 

    se așează cuminte

    pe scârțâitul lemnului

    și moțăie

   la fel ca tine

 

   iarba a ieșit și ea

   prin ciment

   răzbunătoare

   îmbufnată

   că nu-ți mai simte sufletul

   desculț

 

   în camera ta

   mamaie

   sunt toate așa

   cum le-ai lăsat

   doar ceasul

   a rămas înțepenit 

 

   niciunul din noi

   n-a mai vrut să-l pornească

 

 e unsprezece douăzeci

în fiecare clipă

 

noi pășim încet

dimineața

seara

și-ți spunem sărut mâna

 

în pat te revedem

cu ochiul minții

numărând amintiri

și mătănii

 

să știi că eu sunt bine

și nu sunt supărat

 

chiar dacă nu mai poți

să vezi de mine

eu înțeleg că

Dumnezeu avea

nevoie acum  de tine

 

să nu ne uiți

oriunde-ai fi

 mamaie

noi te iubim la fel de mult

să-ți fie zborul lin

 

cu bine

 

 

 

 

[Chris]

 emoţionant,

întotdeauna acest tip de versuri dedicate părinţilor şi bunicilor vor trezi în cititor emoţii puternice

citit cu plăcere,

[Ion Lazăr da Coza]

Duios, însă finalul o dă în patetic.

da Coza

[Nikol MerBreM]

Pot să văd leagănul acela în vânt şi iarba care tânjeşte după "suflete desculţe"...

[Valeria Merca]

Emoționant, duios! 

Drag popasul.

[paparuz adrian]

va multumesc tare, tare mult!

[Sofia Sincă]

Elegiac la maxim, dar și foarte emoționant. Metaforic în amintirea bunicii.

Am citit și am lăcrimat.

Sofy