Cu aripi ascunse

[Vezi blog]

Sunt singur, deasupra pământului ploua
sprijineam cu mâna umbra
unui copac smuls din rădăcină,
am vrut s-o ţin dreaptă până va răsări
curcubeul,
câteva păsări s-au ridicat spre cer
cu ploaie cu tot, au vrut să fie mai aproape
de soare, dar norii erau prea negri
şi n-au zărit decât o scânteie
de fulger,
îmi amorţise privirea şi mă fulgerau
înserările, umbra copacului plângea odată
cu ploaia, lacrimile ei brăzdau
gesturile, vroiam să fie altfel, vroiam să vină
păsările înapoi, să-mi crească copacul
printre degete, vroiam să aduc
soarele păsărilor, eram atât de singur,
deasupra pământului ploua,
mă strigau zilele unui alt anotimp
am lăsat umbra să-mi învelească trecutul
şi cu aripi ascunse am zburat
fără să-mi fie teamă de ploaie
de curcubeu, de fulgere,
m-am oprit într-un colţ de lumină
unde suspina o stea căzătoare !

[x]

Va multumesc dinsuflet pentru minunatele aprecieri!

Cu pretuire !

[Ion Lazăr da Coza]

O poezie pe care parcă am citit-o printr-o sticlă mată.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Excelent!

m-am oprit într-un colţ de lumină
unde suspina o stea căzătoare ! (fără blanc înainte de semnul exclamării)

Steluța va rămâne mereu acolo ca să vă lumineze înserările.

[Sofia Sincă]

Superb poem. Povestea singuratică a sufletului smuls din rădăcinile existenţei, cu greu... A fost necesară multă ploaie pentru a se desprinde, pentru a spăla singurătatea, de mult efort pentru a-şi forma aripi să zboare după lumină, ca păsările cerului.

Încântător, George!

Sofy

[Chris]

Când ne plouă trebuie să căutăm un colţ de lumină. Dacă mai sunt şi stele care suspină, atunci e chiar frumos! :))