Crochiuri de toamnă

[Tudor Cicu]

crochiuri de toamnă

 

tot ce-am iubit a pierit odată cu toamna

ce teribile cețuri, nu-i așa

pe toate le-am pierdut cu ultimele păsări călătoare

și le-am făcut cu mâna.

pe lac a început să bată vântul

deja aveam mâinile pe lopeți

iar când nimic îmi spune totul

ceva se aprinde pe ascuns în acest suflet gol

zăream cum îți trece printre degete apa la nesfârșit

vedeai că țineam ochii închiși

și sufletul îmi era purtat valuri-valuri.

într-un septembrie târziu a fost altfel

printre crengi

ultimele frunze tremurau atât de tare...

pe banca unde cândva îmi potrivisem inima

pentru încă o singurătate

doi tineri se țineau în brațe.

m-am temut că iarna va prăbuși în urmă

toată pădurea.

acuma în pădurea golașă

la picioarele mele

singura frunză venită din treimea nopții

părea că-și cere iertare:

„eu sunt lumea, lumea care trece” -

atât de mult tremura.

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Andreescu... o, da! Ce culori de toamnă ar fi ieșit! 

[Ion Lazăr da Coza]

Mișcătoare poezie pe culori de Andreescu...

da Coza

[Tudor Cicu]

Da, Mihaela Popa: lumea este ceva mai complex și mai profund, dar vâslind printre stânci și recife ajungem și la capătul ei. Poate și de acolo, înainte, începe o lume... Dar până acolo o căutăm în poezie, atâta cât e! Drag acest popas al tău.

[Mihaela Popa]

pătrunzător, meditativ:

<”eu sunt lumea, lumea care trece”>

[Tudor Cicu]

Valeria: Întors din prisaca de la țară, unde toamna vestește reîntoarcerea marilor zăpezi din 2012 (și suntem pe ultima sută de metri cu lucrările pregătitoare de iernat), am citit mesajul tău îndulcind cu frunza toamnei nichitiene malurile poeziei mele și din larg, de la tine, eu nu aud decât zumzetul vulturilor ademenind pădurile rămase golașe. E semn că toamna trebuie lăsată între săbiile armatelor dușmane și de-acum iarna își cere poezia sa. Cu drag.  

[Valeria Merca]

Minunat. Un text în care simți cum toamna își cântă melancolia.

Trecerea timpului ne face să devenim mai rafinați în gândire și simțire. Însuși timpul cunoaște frunzele copacilor. Îmi vine în minte un superb citat celebru aparținător lui Nichita Stănescu: Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!

Am citit cu mare drag

[Tudor Cicu]

Mihaela: cum bine ai remarcat, repetiția e și asta o boală a mea. Am înlocuit în text. Mulțumesc! Dacă n-ar fi leagănul în care mă las uneori purtat (cuvintele obsesive!) și din care doar cititorul mă poate trezi, pesemne aș rămâne cu o aripă însângerată în unele versuri. De aceea spun adeseori: comentariile tuturor celor de aici, dacă au  norocul unor adevărați prieteni, sunt benefice celui care scrie.

[Tudor Cicu]

Doamna Sofi: așa e! De multă vreme zac de boala poeților melancolici pe care îi macină acesl plâns al ideilor golite de orizontul de speranță al unui cântec în care să se înmoaie săgețile unui altfel de cântec. Pesemne sunt și eu nostalgic după timpurile când auzeam la țărmul mării murmurul vâslelor de argint ale unui altfel de cântec, încercat la tinerețe. Dar o să mă ajungă ecoul din urmă, o să vedeți. Cu drag!

[Mihaela Suciu]

Romantic, înduioşeaźă... frumos!

• ,,venită de tare departe" - acest ,,tare" a juns să fie folosit în vorbirea curentă dar folosirea abuzivă în context nepotrivit... ,,îmi place foarte tare!" :))) (tare pentru mine e doar ,,tărie"!)

[Sofia Sincă]

Mult romantism și multă nostalgie. O poveste de toamnă, despre iubire și despre timpul trecător. Se cunoaște pana scriitorului care are mult de spus, întotdeauna.

Cu plăcerea textului,

Sofi