contemplare

[Floare Arbore]

privesc stelele, mă încarc cu bucurie și lumină,

știu că mă veghează cu iubire infinită,

sunt îngerii de foc de sorginte divină,

soarta, viața mea de ei e primenită.

mă pătrunde lumina în pură contemplare,

nu aș schimba cu nimic aceste mirabile momente,

emoții, sentimente, visuri au căpătat amploare,

nopțile au strălucitoare, multiforme ornamente.

privesc luceferii și ei copiii soarelui,

fac spectacol de lumină și culoare pe boltă,

m-au învățat să cred în grija cerului,

nu se supără, nu se întristează, nu se revoltă,

mă încarc cu frumusețe, cu liniște, cu pace

inima mea produce o recunoștință vivace.

[bolache alexandru]

E început de an și în general se instalează o anume tristețe de după sărbători. Dar prietena Floare nu! Ea îi dă înainte cu lumină și speranță. Dă-i înainte că e bine! La mulți ani!

[Vasilisia Lazăr]

Se spune că tainele cereşti nu pot fi văzute decât de oamenii cu inimă bună şi cugetul curat. Căci, vorba poetei Emily Dickinson, „Nu revelaţia se lasă aşteptată,/ Ci privirea neînarmată“. Astăzi nu mai avem timp să privim cerul și cu atât mai puțin să‑l contemplăm. Cerul nostru, cel de toate zilele, plin de sateliți (care încearcă să ajungă pe Lună sau să spioneze Pământul), ne interesează, mai ales, ca un banal reper meteo. Sunt convinsă că, dacă am mai avea răbdarea și disponibilitatea de a-l privi și contempla, am putea conștientiza și faptul că noi oamenii trăim într-un „paradis” după cum ne spune Dostoievski – „Pământul este un rai, numai că noi nu vrem să știm, căci dacă am vrea să știm, chiar mâine s-ar întinde raiul peste toți”. Dar omul nu mai are timp să contemple cele din jurul său, se refugiază mult prea mult în frontul preocupărilor mundane, lipsit de orice control, neavând timp să conștientizeze demnitatea sa de ființă plăsmuită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Am citit cu drag poezia ta!