Calul Maro

[CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL)]

  

doar eu îl văd maro, vecinul zice că este brun

coana Veta că a fost roșu, dar s-a învechit,

stăpânul zice că este pursânge,

În trapul său metalic, pe asfaltul ud

își cântă melodia zilnică,  andante, allegro, presto

după  tainul din desagă.

 

Mă uit la mușchii săi,

la gâtul imberb și cerbice;

Crupa împinge ziua în urmă

metru cu metru, secundă cu secundă.

Vecinul se uită la stăpânul mustăcios

cum îl mână nervos, amenință cu biciușca,

Copilul se bucură, strigă în gura mare

Bunico, uite calul! Acesta e Ducipal?

 

Calul fornăie când trece pe lângă bar,

vecinul stie că e ora prânzului, iese la gard

iar s-a-mbătat puriul

 A trecut un cal! spune copilul

Era maro și dădea din coadă.

 

A trecut un cal și atât

Realitatea încă îi mai cuprinde

de la Altamira încoace.

 

Teo Cabel

 

[CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL)]

Ion da Coza ai dreptate pursânge este un cuvânt. Mulțumesc!

[Mihaela Popa]

mesaj delicat, pătrunzător, frumos

admirație!

[Ion Lazăr da Coza]

pur sânge > pursânge 

stie > știe  

Aș transforma primul semn de întrebare, în semnul exclamării. 

 

A trecut un cal și atât

Realitatea încă îi mai cuprinde  

de la Altamira încoace.

 

A trecut o poezie... și mi-a plăcut!

da Coza

[bolache alexandru]

Bine ai revenit cu poezie pe Însemne Teo Cabel. Poezia postată azi mi-a readus în minte versurile lui Ion Nicolescu, Rococo:

Rococo, ah, rococo. N-aţi văzut ceva maro?
N-aţi văzut o herghelie pe un petec de hârtie?
Erau anii mei fugari deghizaţi în armăsari,
În imagini încarnate, gânduri paricopitate.

Doamne, numai peteci cu lumină, nicio zi --
Întunericul mi-ar spune unde-s pleoapele nebune,
Unde-mi sunt podoabele, orele, potcoavele
Furate de îngerii răi din valea plângerii?

Ia-mi cu moarte viaţa, colorată hoaţa
Lasă-mi negativul, capului captivul.
Poate or să revină, caii fără vină
Să îmi pască doagele geniului, oloagele.

Revenind la poezia ta, care este într-un alt registru (versurile de azi doar mi-au reamintit versurile marelui Ion Nicolescu) pot spune că realitatea este în percepția fiecăruia dintre noi,deși este una singură.Mi-a plăcut și: Crupa împinge ziua în urmă. O poezie frumoasă! Bucuros de lectură!