când tu taci
la marginea cerului
vulturii doar coboară piano
pe respirația mea oprită
sub statuia sărutului tău
ochii mi-i urcă acolo
de unde până și dorul infinit
pare tot mai mic
o candelă
un licurici
vin acele nopți
când chiar eu
nu sunt decât un vultur orb
bâjbâind nemurirea
în căutarea ochilor tăi
și întunericul fricii
mușcă din mine râzând
apoi din neant
te aud iubindu-mă
te aud plouându-mi deșertăciunea
te aud reinventându-mă
din nimic
Adaugă un comentariu
când chiar eu -acea aliteraţie mi se pare că nu sună foarte bine. Finalul construit prin repetitie cu rol retoric si gerunzii insoţite de pronume, e interesant şi expresiv. Metafore frumoase, inteligente, senzuale.
Frumoasă poezia! Am citit cu plăcere.
Repetarea unor substantive edulcorează mesajul... Nu-i vorbă, are de unde!
da Coza
Deznădejde, din substanţa ta se întrupează lumina...Frumos, apreciere!
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE