Am fost pe-acasă, mamă…

[gina zaharia]

Am fost pe-acasă, mamă, și, ca altădată,

îți povestesc și ție, ca să știi,

că nici acum nu te-am găsit,

erai plecată

prin ale veșniciei dinastii.

 

Satul e tot mai rar, singurătatea râde

pe unde poate, chiar și la mine-a râs,

și face ea cum face, că-ndată te pătrunde

un frig de dor,

și te apuci de plâns.

 

Am întâlnit vreo două bătrânele

ce-și aminteau de vremuri luminoase.

Ici-colo, pe la geamuri, prin perdele

trecuse timpul.

În rest, tăceri din ce în ce mai groase.

 

Nu te uitaseră. Și nici pe mine mamă!

Să știi că-n depărtare te-au păstrat,

și mi-au vorbit cu glas domol, adânc și tainic,

și m-am făcut deodată atât de mică

mamă,

și-așa m-am bucurat,

de parcă retrăiam copilăria

și mă țineam de rochia ta,

prin sat.

 

Rămâi cu bine, mamă, te port în suflet,

mă voi întoarce ca să mai adun

poveștile nescrise de atâta umblet,

și câte și mai câte

voi mai avea să-ți spun.

[gina zaharia]

Mulțumesc, Ana, mulțumesc! Da, aici e casa mea, n-am cum să uit. Îmbrățișări!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Augusta, pentru empatie. 

[Chris]

foarte frumos si impresionant. poeziile tale dedicate mamei ma tulbura foare tare!

[gina zaharia]

Și cîtă frumusețe sufletească și nu numai găsești în sat! Dar cum și eu am plecat de mulți ani, mă mir că singurătatea e totuși... prietenoasă!  Mulțumesc, Denisa!

[gina zaharia]

Maria, așa este de fiecare dată și cred toți cei cărora singurătatea le deschide ușa simt la fel. Mulțumesc!

[Denisa Curea-Popa]

Râde singurătatea așa cum zici, Gina, cam prin toate satele. Am citit cu sufletul.

Prețuire! 

[Maria Mitea]

Dragă Gina, întoarcerea la cuib e  dureroasă. Scrii cu atâta naturalețe, redai trăiri pure, nealterate care mișcă cititorul  până la lacrimi!