Aerul meu nu e aerul tău

[gina zaharia]

Începusem să rup luna, habar n-aveam

cât strălucea pe stâncile mele,

se lăsase aproape, mi se lipise de piept,

de cuvinte, de mângâieri,

știam că treci prin izvoarele ei flămânde

să-ți speli inima,

încheiaseși un pact cu tine:

să sfărâmi ziduri și să înalți trofee.

 

Îmbrăcasem câteva raze,

le aruncasem pe umerii nopții mele

și încercam să ghicesc câte focuri s-au lăsat

pe pământ

fără să pârjolească cetăți

cu ferestre spre tine deschise?

 

Era poate unul într-un lac de lumină,

mult prea departe, mult prea străin

în îmbrățișări fără chip…

 

M-am întors în turnul meu strâmt,

respir adevărul lunii întregi,

aerul meu nu e aerul tău

nici mâinile mele n-au cules sarea

din temnița inimii,

să chemăm ploaia de peste tot

să împartă podurile,

să le întoarcă într-un sens negăsit,

tu să rămâi port,

eu – corabie fără pânze…

[Nuța Istrate Gangan]

tu să rămâi port,

eu – corabie fără pânze…

[gina zaharia]

Sofy, Vasilisia, sunteți minunate!

[Vasilisia Lazăr]

să chemăm ploaia de peste tot
să împartă podurile,
să le întoarcă într-un sens negăsit,
tu să rămâi port,
eu – corabie fără pânze…

Gina, poeziile tale au o tristeţe nobilă. Toată admiraţia mea,

[Sofia Sincă]

Un poem strălucitor, de excepţie, dar plin de tristeţe. O iubire care nu-şi va întâlni niciodată împlinirea, spun ultimele versuri, îndiferent cât încearcă să-şi pună în valoare trăinicia, puterea. Destinul demolează dorinţe sau sufletul îngheţat sătul de trofee înalte.

L-am recitit cu deosebită încântare, Sofy!