Adevărul

[Ion Lazăr da Coza]

vreo cinci șase inși

erau la clădit

așa se cheamă atunci când

din mai multe căpițe faci o claie

căpițele

făcute din șapte-opt bosomioage sau porcoaie

din capu’ locului

le pui pe-un târn

– o creangă mare crăcoasă –

și când îi sorocu’

le tragi cu mâna

cu boii

cu caii la țarc

unde clădești în draci

ca să nu te prindă ploaia

cu fundacu’ lat

asta mai ales dac-ai

dormit în prooru’ lu’ sfânt Gheorghe

Ionedelc

om bătrân dar în putere

dirija lucrurile că era tetea

văzând câtă bătaie cu furca

dă Iftime Șucu gineri-su cailor

se urcă și-aruncă jumătate de căpiță jos

simțind ușurință

caii au smuls târnul furându-i

picioarele lu’ Ionedelc

săriți săriți

săriți oameni buni săriți

l-au întors pe-o parte

l-au întors pe partea cealaltă

doar o desagă

plină cu oase și carne era Ionedelc

i-ar fi pus lumânare-aprinsă-n mână

dar de unde-n vârful dealului lumânare

i-ar fi aprins un șomoiog de paie

la căpătâi

da’ și Iftime și Moțăilă au marghiolit-o

după armată cu tutunul

chibrit n-au cerut de la nepot

nu l-ar fi bănuit

fiind prea crud

că ăsta fumează pe furiș

de se minuna Isarlîcul în apus

hoarnă

hoarnă era

când și-au dat seama de grozăvie

s-au pus pe bocit cu toții

Moțăilă a alunecat sfârșit de durere sfântă

la rădăcina unui gorun borțos

și-a-nceput să-și smulgă păru’

cui ne lați tu teteee

und’ te duți tu teteee

und’ te duți tu teteee

cui ne lați tu teteee…

pendulă era nu alta

dar și-a revenit repede

căzând în cugetare profundă

di ți-ț proț ță-l boțețc atâta mă

îmi rămâne averea dțumati

îmi rămâni

ț numa’ cocoața mea ție

câtă bătai-o mâncat

di la tetea Ion…

iote cum boțețc proții –

țor-mea-i cu crații în mărățini

proața mea-i cu crații la deal

ț cu capu’ divali

di i ț văd toate țele

Iftini ț-dă cu furca-n cap…

proți-proți frati

(nepot’-su după soră era după

un dâmb

fuma)

dar de bocit l-a mai bocit de gura lumii

la priveghi

cum îl prindea în ochi pe Iftime

cumnatu-său la o adică

îi sărea în gât

deși era un spârc de om față de ăsta

și i se adresa numai cu porecla

că mai sărac era ca el

– Țuculee!... Țuculee!...

Tu ai țmulțu caii – tu l-ai omorât pe tetea Ionî-î-îî!...

 

vorba asta a rămas de pomină

 

Peste timp

un hâtru îi strigă lu’ Sandu Șucu

(ăștia erau neam mare)

– Țucule, tu ai țmulțu caii?!

– Nu eu! Văru’ Iftime!

se grăbi Sandu să restabilească adevărul.

                                              din ciclul: La Ghizunie

[Ion Lazăr da Coza]

Din cioburi aparente iese un vitraliu. Însă nu „cioburile” sunt vinovate dacă lucrarea nu-i reușită.

Mulțumiri, Irina, pentru popas.

[Ion Lazăr da Coza]

Îmbrățișări... adevărate, Gina, din partea mea, chiar dacă sunt... virtuale.  :)

[Irina Lucia Mihalca]

Inerent zambetul apare, dincolo de noi valente ale intelegerii vietii.

Un adevar in care patrundem prin acest tablou pictural redat.

Cu admiratie si pretuire!

[Ion Lazăr da Coza]

Lisia dragă, „bocetul” lui Moțăilă e absolut autentic! Mi l-a relatat vărul meu (nepotul fumător). Nu am schimbat un cuvințel!

Dacă vizualizezi scena, eu zic că e de antologie!

[Ion Lazăr da Coza]

Și iarăși ai punctat, Gabriela.

[Ion Lazăr da Coza]

Augusta, Sandu restabilește un adevăr, acela că nu el, ci vărul-său, Iftime, a „smuls” caii, dar oare aceasta chiar a „smuls” caii, ori caii au pornit de capul lor? Dintre toate personajele, mai trăiește doar „proața mea”.

Drag,

[gina zaharia]

Adevărul e că citesc şi mă minunez! Şi de fiecare dată la fel! Eşti fenomenal!

Preţuire!

[Ion Lazăr da Coza]

Bine că e greu și nu e greoi, Iris. Da' ce-a vrut Stanică să zică?

[Ion Lazăr da Coza]

Sofia, cu fiecare postare, mai adaug o piesă la acest vitraliu - satul de munte. Poate că unele piese nu-s din sticlă cristalină, însă nu-i vina satului.

[Ion Lazăr da Coza]

Mi se pare... de fapt, chiar e cinstit Moțăilă, Mihaela. Și-a luat juma de avere? Da. Fără lacrimi de crocodil.