Acest Pământ

[Monica Pester]

Într-o mână țin Pământul

Care arde, clocotește,

Pare că s-a rătăcit de sfântul

Demiurg,  ce-l ocrotește

Se zbate ca-ntr-o-nchisoare,

Se contractă, se dilată,

Tot mai aproape de Soare,

Cu puterea anulată.

E un titirez ce-mi spune ,

Supărat, cu chipul trist,

Am o datorie-anume,

Dar, oare, cât mai rezist ?

Încerc să-mi mângâi Pământul,

Gaia mea din moși strămoși.

Chem și ploaia, chem și vântul,

Chem stejarii cei umbroși.

Zbor ca să cerșesc în stele,

Verdele, creangă de aur,

Vieții-n rod. Căci numai ele

Sunt Pământului tezaur.

Și cu ochii-ncețoșați,

Inima bătând năvalnic,

Dau semnalul printre frați .

Nu este nimic mai falnic

Decât bucata asta ardentă

Ce ne iartă chiar și-n foc,

Într-o lume-așa dementă 

Care nu-și găsește loc .

[Monica Pester]

Onorata de tot ce spuneți, în corpore, dragii mei critici .Am învățat mult aici. Va mulțumesc  !

[Mihai Katin]

Zbor ca să cerșesc în stele,

Verdele, creangă de aur,

Vieții-n rod. Căci numai ele

Sunt Pământului tezaur.....este necesara uneori poezia  ca  un punct  de  sprijin ,este acea  gravitatie  ce nu  ne  lasa sa ne pierdem  in  spatiul  fara intoarceri...

cu pretuire!

[Monica Pester]

Am o drama în familie. Nu pot dormi. Scriu noaptea. Multumesc

[bolache alexandru]

Din păcate pământul arde...

[Monica Pester]

Ok.  Mulțumesc frumos,  Lisia.  Da, Pământul arde tot mai aprins . . 

[Vasilisia Lazăr]

Of, da... Pământul arde...

Arde cerul și pământul, lungi puhoaie varsă norii,
Munții crapă, marea urlă, plânge lumea, plâng și zorii!
Toate-și schimbă rostul, starea, curg durerile șuvoi;
Universu-ntreg se miră cum ne batem joc de noi!

E un alt mod de a spune ceea ce spune Floare în poezia ei. Doar noi suntem vinovați, doar noi l-am mai putea salva... Am citit cu tristețe.