La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?
Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.
Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?
Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii -
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!
Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul...
Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.
Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?
Adaugă un comentariu
Plăcerea, doamna Cîmpeanu, este reciprocă. Mulțumesc pt. frumosul comentariu!
Una din cărțile mele ''Ideograma sufletului meu'', apărută acum doi ani , ediție bilingvă, ''demonstra'' că pinul ar fi o ideogramă pentru numele ichim, o buruiană a tristeților fără de moarte...Asa că, Anca, nu ești departe cu comentariul. Thanks for insight!
Domnule da Coza, nu-mi mai spuneți maestre! Tot timpul mă gândesc la Arghezi și ''vorba asta scurtă...'' Mulțumesc de lectură!
Mi-e greu să spun de obârșia acestei poezii! Mulțumesc, doamna Sofy, pt. frumosul comentariu!
Mulțumesc de semnul de lectură, doamna Iris!
Melancolie, trăire metaforizată, lirism metaforizat puternic, prinse toate în puţină filosofie, picături mari de simbolism şi mult talent. Legături ancestrale ale omului cu natura. Și, ați ales pinul cu parfumul său dulceag, inconfundabil pentru călătoria cea din urmă. Versul răscolește, vrăjește, vibrează, pune stăpânire pe cititor.
Cu deosebită încântare!
Sofy
Un ușor ecou din „Gorunul” lui Blaga, însă originalitatea este incontestabilă!
Reverență, maestre! (Iată că nici eu nu-ți mai zic pe nume.)
da Coza
“nomen est omen”, numele dezvaluie taina persoanei, el isi are izvorul in Nume, a-l pierde inseamna a se pierde pe sine si a iesi de sub protectia divina… “ia numele meu, cat mai este”… oricat de putin “mai este”, acesta e putinul salvator… ca o curiozitate, stiati ca prima atestare a numelui Dumitru apare in Tara Romaneasca pe la 1387? Dumitru, de la Demter, “mama pamantului”… o poezie sub semnul melancoliei, frumoasa ca un apus de soare in apele Venetiei, o poezie thanasiana care tinde spre athanasian … " :)
Înfrăţit cu natura (pinul, steaua), eul liric îşi armonizează cântecul cu ritmul cosmic, se simte solidar cu pulsaţia universală, drumul său este ascendent, dincolo de timp şi spaţiu, in armonie cu legile trăirii veşnice ale lumii. Creatorul se simte în postura pinului, cu rădăcinile în pământ şi cu aspiraţiile spre cer, aşadar şi-l alege interlocutor şi mesager al tristeţilor, durerilor, gândurilor ce se vor transmise mai sus şi împărtăşite Celui ce oricum le ştie deja, cu delicateţe, eleganţă şi sensibilitate. Am citit cu negrăită plăcere.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE