A(pus) pe rafturile secundelor mele…

[LUMINITA SCOTNOTIS]

Era prea greu să-i ghicesc gândurile atât de bine ascunse.
Mi-l închipuiam ca fiind un “Don Quijotte”, venit să mă
iubească.
Norocul meu prea mic şi ochii lui de vină, din clipa în care,
îmi mirosea trupul a miez de pâine aburindă.

Inertă visare…tragică imaginea suferindă,
ca nimicul pictat în atingerea udelor îmbrățișări.
Eternul plin,…acelaşi gol, începu să-mi sărute coapsele,
ca şi cum m-ar fi atins prima oară,
lăsând cel puţin un A(pus) pe rafturile secundelor.

Era seducător şi toate împrejurările îl favorizau.
Plin de sine, şi în acelaşi timp, convingător.
Ştia că eram specială; ca o lacrimă cursă dintr-o icoană veche,
rugându-se iluzoriu să-i cad în palmă.
Se-ntorcea oftând ca un adevărat respins de la naştere.
Știam prea bine, că mă ţinea aproape să-şi găsească iertarea…
sfârşit însângerat cu mâini legate de paradisul durerilor mele,
adăpostind lumina spânzuratului din el şi câțiva kilometri de
noapte.
Se întindea pe gura uscată ca un arc de triumf.
Veacuri înjunghiate de privirea lui iernatică,
străbăteau devoratoare văi de neguri, nicicând păşite de El
însuşi.


Mă îngrămădea ignorant în smârcul crivăţului galben,
ducându-mă într-o insomnie monotonă.
L-am aşteptat nostalgică şi l-am iubit nemişcată de zvonurile
uitării.
De sub limba sinelui, un grai neştiut mă ocolea
şi el se-ndepărta venind spre mine cu un tren de gânduri
ascunse,
ca penumbra tăcuta a timpului nostru.

Fusese pământul sărutărilor dulci…centrul universului meu
perfect.
În ochii celor care nu pot să vadă altceva, deveneam din ce în
ce mai mică.
Dintr-un defect emoţional încet, încet,
mă topeam întru gloria amintirilor,
legându-mă de o ultimă sâmbătă, fără să ştiu
că fantoma sfârşitului, îmi călca regala tulpină în picioare.

Ascultându-i cu atenţie somnul, îi mângâiam neliniştea,
iar durerea pe care într-o altă dragoste n-aş fi simţit-o,
mă anunţa că se va sfârşi;
cu acea mâna ce-şi va lega degetele de cuvânt.
Când şi-a dezlipit pieptul de bătăile inimii mele,
îl priveam ca pe-o iluzie, prin fereastra tăcerii.
Eternul plin, acelaşi gol… A(pus) pe rafturile secundelor
mele.

[LUMINITA SCOTNOTIS]

 dragi prieteni, va multumesc din suflet pentru aprecieri si citire! drag

[Vasilisia Lazăr]

Profund şi sublim.

[Ion Lazăr da Coza]

L-am perceput ca pe un frumos poem în proză.

Atenţie la punctuaţie. De ex:

Eternul plin,…acelaşi gol, începu să-mi sărute coapsele, > Eternul plin… acelaşi gol începu să-mi sărute coapsele, ...Cel puţin aşa văd eu problema.

da Coza

[Sofia Sincă]

Universul simbolistic s-a descărcat în acest poem vast, desăvârşit.

Trăind sub imperiul norocului... Uneori ţi se pare că l-ai prins şi fericit încerci să mergi cu el la braţ. Însă nici nu-ţi dai seama când te părăseşte.

În pofida lui continuă clipele seducătoare ale vieţii, trimfătoare, apoi simţi încet, încet declinul. Ceea ce crezi că a fost noroc devine un simplu apus.

Cu preţuire, Sofy!