nu face pasul greşit tocmai în miez

[Ottilia Ardeleanu]

mă uit ca după un lucru pe înţelesul tuturor
negura lumii se cocoaţă pe ziuă pe cetini
pe umerii mei nedezmorţiţi fără să mă bazez
pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă
pe coala sfârşitului de an mă simt la limita
superioară a singurătăţii căreia nu-i disting
ochii sunt în disjuncţie cu ceaţa îmi ridică
igluuri împrejur nu recunosc niciunul pentru
inima mea vulpea dă târcoale chiar pe locul
în care s-ar putea face dragoste la vârf
iluziile sunt colorate viu cineva spaţial întreabă
cum se poate înnoda fericirea cu un capăt în aer
se topeşte artificial anul se schimbă şi viaţa
întredeschisă rămâne

treci

[Gabriela Grădinariu]

Înlăuntru, sondând sufletul cu luciditate, la limita superioară a singurătăţii. Frumoase imagini, preţuire!

[Sofia Sincă]

Dacă se termină anul trist poate începe celălalt mai vesel. Nu e cazul meu.

Textul plin de melancolie şi tristeţe zugrăveşte trăirea de o clipă (sper) a poetei.

Liric, plin de încărcătură.

Apreciere!

Sofy

[Vasilisia Lazăr]

Eu cred că aș renunța la „spațial”, dar tu hotărăști. Poezia mi-a plăcut mult. La Mulți Ani și un an mai bun decât cel zugrăvit în poezie!

[Ion Lazăr da Coza]

(...) viaţa/ întredeschisă rămâne/ treci

Într-adevăr, ne cam strecurăm prin viață.

da Coza