moartea, un fluture alb

[teodor dume]

"moartea este tot ceea ce nu suntem noi", sorin cerin)     vine din umbră şi muşcă din marginea urmelor aşa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieşise din drepturi tata mă ţinea strâns de mână ca şi când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de linişte dimineaţa mult   prea devreme prin care oamenii trec urcă şi coboară ca într-un autobuz de transport local ajuns la capăt de linie de fapt fiecare are propria linişte a lui tata arăta ca un cadavru nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata dar motivul cuvântului meu era disperarea... acum îmi dau seama cum arăta la ora în care liniştea lui ca o cremă hidratantă se întindea înspre ochi... pielea îi mirosea a fum stăteam unul lângă altul şi ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare părea trist şi nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă şerpuia un drum) ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi eu o să arunc o privire în spatele ferestrei să văd dacă mai plouă că tare e-nfundat înspre apus... şi-am adormit dimineaţa aerul călduţ îmi înfăşura trupul ascuns între palme simţeam o stare de sufocare şi teamă am deschis geamul şi m-am uitat dincolo gardul o femeie întindea o cămaşă ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea poate neputinţa din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii şi l-am strigat... undeva în copilul din mine zbura un fluture alb lăsând o dâră un fel de drum pe care oamenii plecau... îmi părea cel mai trist lucru aş fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre şi locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui... de dincolo pătrundea mult frig...   * "mă afund în nesfîrşirea morţii de dinainte de naştere, şi vreau să întreb Neînţelesul de ce ne-am născut? şi dacă murim uitînd totul înseamnă că nici viaţa aceasta nu există",( Sorin Cerin)

[gina zaharia]

zbor alb la lumina sfârșită a lămpii

un fluture alb a brăzdat, cu tristețe desăvârșită,  amintirile

gina, cu prețuire