în echilibru pe sârmă

[Tudor Cicu]

în echilibru pe sârmă

 

toate ar fi firești în cartea asta

dacă n-aș ațipi stând de veghe aici

sub niște tufe de soc și liliac cu ochii țintă

să vină rândunelele în cuib sub streașina casei.

„când ies puii să învețe zborul

tu să le spui povestea mea” - zicea bunicul

și împletea la două dește păpuși din pănuși de porumb.

toate astea s-au întâmplat în vremurile alea bune

când pe strada noastră lălăiau țiganii la cobze;

cereau să iasă bunicul

să le arunce

din prispa căptușită cu mușcate câte un ban de aramă

doar, spuneau ei

au spart împreună cu toporul în gheață la iaz

și le-au spus cântece ielelor care veneau la copcă.

nu se poate uita, mai spuneau

nici cum au fugărit împreună caii bunicului

până au fost zăriți cerbii luând în coarne zarea.

nu-i credeam;

prinse ca niște clești de lemn pe sârma de rufe

două turturele le țineau isonul: o, da!, ciripeau

povestea asta e din Aleodor Împărat

și a câinelui cu cizmulițe roșii

târând în bot

jumătatea unui ban de aramă.

[Tudor Cicu]

ADA: Pentru plăcerea lecturii tale, întrotdeauna cu admirație, aș ține neapărat să-ți închin aceste cuvinte: „…şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă luna, le aruncă pe cer …”  (Greuceanu - de Petre Ispirescu). Câţi alţi şi alţi poeţi n-au cântat tumultul unei vieţi care ne-a răsucit în fel şi chip gândurile şi întrebările? Fiecare cu inspiraţia lui cerească – dar, să nu uităm că „numai Dumnezeu poate privi pământul fără a-l vedea pe om. Omul însă nu poate fi aşa de rece şi străin” (Ion Druţă). Din cele spuse de tine trag eu concluzia că vulturii nu se strâng deasupra câmpului pustiu, fără noimă. „Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o altă alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cineva va cunoaşte cine cântă cu fluierul sau alăuta?” (Corinteni, 14, I-a epistolă a lui Pavel). Numai că, în fiecare cântec, poetul moare cu fiecare cuvânt scris. Poetul e un purtător al flăcării ce va scoate din popor Frumuseţea la liman. Ei bine, aşa ne sugera şi Gorki! Iar dacă flacăra (veşnic aprinsă a soarelui) de care amintea Gorki se va stinge – ca în povestea lui Greuceanu – nu suntem decât nişte bieţi orbi şi avem vedenii... Părintele basmului, cel care îl zămislise pe Greuceanu, înţelesese că astrele sunt geloase pe aura eroului; nu şi-l mai doreau să umble liber prin lume, printre atâţia plopi singuratici şi fără de soţ, încercând să ni-l descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de singurătate. Dar la masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor/poet înseamnă a te condamna la singurătate. Apoi, tot în singurătate, la masa de scris, poetul a învăţat că limbajul poemului este de fapt o privire atât de simplă asupra lumii; că totul devine, prin rostire, şi neînţeles dar şi văzut. Inspiraţia poetului e cea care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine. E o plăcere să dialoghez cu un cititor drag!

[Ada Nemescu]

Minunată lectura, dar și cele două comentarii care fac deliciul acestui popas.

Ce imagini, (prispa căptușită cu mușcate) sau (cerbii luând în coarne zarea), etc

Amintiri și povești împletite ca un fir de mărțișor alb-roș'... 

M-a bucurat și această întâlnire aici, domnule Tudor Cicu

aDa

[Tudor Cicu]

Corneliu Neagu:  Mulțumesc pentru acest comentariu cu un mesaj scris cu credință că poveștile vor dăinui, în care nu trebuie decât să crezi că ne vom bucura pe mai departe de fericirea lor. Reuşita lirică deplină a unui poem e asigurată de echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare plastică a stărilor trăite. Când spuneam (recent la o manifestare) că și o poveste la care facem trimitere e o lume cuprinsă în acea frază rostită, mă gândeam la Jorge-Luis Borges, care restrânsese aparent lumea referințelor sale la biblioteca (cu reflectările ei infinite) la care visase o viață. Și chiar spunem povești pentru a putea trăi, fiindcă toate se pot recupera prin scris, doar copilăria nu. Însă puntea dintre ce a fost și ce va fi, dintre real și ireal, o creează doar imaginația (câtă îi poate da autorul, unui text). Și această punte se face doar între memorie și suflet, sau acolo unde situezi cititorul să își trăiască viața însăși.

[Corneliu Neagu]

Toată viața noastră este un echilibru pe o sârmă nevăzută, nici nu ai răgazul dorit să vezi cum trece an cu an, întâmplare cu întâmplare... Dar fiecare zi lasă în urmă reverberații reale sau mistice din care ne hrănim imaginația. Iar cei cu har poetic, precum domnia voastră, să le pună în forme artistice memorabile care, oricum, vor dăinui mai mult decât realitatea timpului prezent. Așa am perceput eu ecourile acestei poezii care mi-a încântat cugetul și sufletul.