sezonul urșilor

[petrut dan]

în fața casei proprietarii cu bani

au făcut ziduri au asfaltat cuiburile de cârtițe

cu sufletul împietrit umblam după melci

convins de frumusețea pământului

până la calea ferată am strâns semnături

pentru lanul de grâu ce tremura sub picioare

 

într-o intersecție pe un lemn de căruță

așteptam transportul cu materiale

de construcții

i-am spus

șoferului

drumul urcă la viile oamenilor să nu te oprești

ai putea să te-ntinzi și timpul pe aici trece ca un foc

de surcele prostit cu snoave din cele cu fete

de măritat și strigoi

 

iarna când te prinde băut

 

totul încremenește nu există vânt așa cum știi la câmpie

privești cerul și te aștepți să miroasă a dero

daca se mișcă ceva la o sută de metri recunoști

după numărul cumpenelor

că nu mai ai mult de trăit

 

la câțiva pași apa strecoară hârtii

printre crengile rupte

primele nopți sub zăpadă ai impresia că nu-ți mai ajunge

nicio casă unde focul înseamnă prosperitate

poți dormi liniștită

vecinii nu sunt atât de aproape încât să vrei

să împarți

 

am să te iubesc ca într-un oraș cu puține mașini

și urși ce coboară dimineața să caute prin gunoaie

 

 

[petrut dan]

Alex, ma man, mulțumesc pentru lectură și comentariu, cu prietenie!

[bolache alexandru]

Încă un poem modern în care dragostea este la loc de cinste. Ultima strofă remarcată este într-adevăr deosebită!

[petrut dan]

Adevărul este că doar un scriitor autentic poate să comenteze în felul în care o faci tu, iar aici nu este ca în poezie unde poți încropi niște cuvințele chiar dacă nu ai talent, la adăpostul ideii că tu, ca autor, ai o anumită viziune care, bună sau rea, face parte din stilul personal și te poți ascunde oricând în spatele acestei idei păguboase care nu folosește nici măcar persoanei respective, mai ales când lipsa vreunui har literar este evidentă. Apreciez, în același timp, gustul sigur și farmecul exprimării ce se împletesc firesc, natural cu darul pe care l-ai primit de a aranja atât de frumos cuvintele, fie că este vorba de poezii sau comentariile pe care le faci, totul îți iese la cel mai înalt nivel, dând în același timp impresia că reușești aceste lucruri fără niciun efort și aici, desigur, iese în evidență talentul și cultura pe care le demonstrezi la fiecare prezență, în orice spațiu și în orice moment când ai ocazia să te exprimi în legătură cu scrisul ca fenomen artistic. Nu mă apuc să menționez numele unor autori/critici de a căror aprecieri m-am bucurat, clasici și contemporani, că nu vreau să las loc la interpretări, ideea este că știu să fac diferența între cineva care știe și știe că știe și cineva care nu știe și nu știe că nu știe, dumneavoastră sunteți o talentată și-mi face plăcere prezența în pagina mea, my lay, cu drag! 

[Vasilisia Lazăr]

Încă un poem care stă sub pecetea iubirii, așa cum ne-ai obișnuit. Un poem amplu care se cere citit și recitit iar, și iar, pentru a-i putea surprinde toate subtilitățile. Originalitatea, postmodernismul, lipsa artificiilor stilistice, ineditul cu care ne întâmpini de fiecare dată, puterea pe care o au asupra cititorului imaginile pe care le creezi, toate acestea și multe altele fac din stilul pe care-l abordezi în poezie unul inimitabil. Pasaje chiar narative transmit lectorului stări inefabile, greu de explicat în cuvinte. E complicat de comentat poezia ta, foarte complicat, pur și simplu simți că îți place mult, dar nu știi să explici de ce. Sau nu poți. Poemul e unul de dragoste, finalul e definitoriu în acest sens, însă felul abordării e unul sublim, dar destul de alunecos. Se simte dorința de evadare dintr-un cotidian ostil vieții și iubirii. Aglomerația, fierul și betoanele orașului, mașinile, oamenii ahtiați după bunuri, toate obosesc. Toate devin sufocante. Cu atât mai mult, atunci când iubești. Iubirea nu are nevoie de multe înafara ei. Cine nu a visat ca, măcar pentru o vreme, să fie singur cu dragostea, într-un loc uitat de lume, undeva unde să nu mai dorească prezența nimănui și nici să nu-l caute nimeni? Am mai citit câteva poezii superbe care ating această idee la Adrian Păunescu, dar, bineînțeles, în stilul lui.

Magistrale sunt aceste versuri și, mai cu seamă, finalul:

la câțiva pași apa strecoară hârtii

printre crengile rupte

primele nopți sub zăpadă ai impresia că nu-ți mai ajunge

nicio casă unde focul înseamnă prosperitate

poți dormi liniștită

vecinii nu sunt atât de aproape încât să vrei

să împarți

 

am să te iubesc ca într-un oraș cu puține mașini

și urși ce coboară dimineața să caute prin gunoaie

 

Francheța trăirilor, trăiri care nu se ascund în spatele unor subterfugii de stilistică, transformă poemul tău în unul autentic, de stare. Absolut minunat!

[petrut dan]

Ada, îți mulțumesc, putea fi și mai rău, cu drag!

[petrut dan]

Domnule Valeriu Anghel, rămân la concluzia pe care am tras-o de ceva timp, nu contează de la câți, contează de la cine, cu respect!

[petrut dan]

Domnule Stănescu Valentin am zâmbit, dar mă bucură faptul că mi-ați scris și că ne întâlnim constant nu numai în pagina dvs, cu stimă!

[Ada Nemescu]

Adevărat, finalul concentrează trăiri suprapuse într-un tot ce duce tot spre iubire, de parcă altceva ar conta...

aDa

[Valeriu Anghel]

Frumos, iar finalul este de-a dreptul remarcabil.

[Stanescu Valentin]

Am citit prima oară. M-am încurcat în cuvinte. Am citit a doua oară. Parcă m-am dumirit. În primele şase versuri am simţit neliniştea pământului din cauza betoanelor. Nu mai e mult până ce munţii vor fi doborâţi şi trecuţi prin cuptoare pentru a asfalta pământul tot... Nu va mai fi loc pentru dragoste la iarba verde. Următoarele sensuri vor veni la o nouă lecturare.