O minciună frumoasă

[bolache alexandru]

am găsit un loc

în care berzele au brățări 

din ochi de privighetoare 

urșii nu mai ies 

pe Transfăgărășan 

pentru o coajă de pâine 

animalele sălbatice 

au patria lor

cum ar fi dacă 

într-o zi 

te-ai trezi cu un lup

în dormitor

mai apoi lupii 

ar spune 

că dormitorul tău 

e patria lor

viața e doar 

o minciună frumoasă 

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru comentariu, Lisia! Nu te înșeli. Cred totuși că undeva noi oamenii greșim!

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru comentariu domnule Grig!

[bolache alexandru]

Mulțumesc Man pentru lectură și comentariu. Am fost recent pe Transfăgărășan și am văzut o ursoaică... Și cu doi pui. Erau morți de foame și cerșeau ceva de mâncare. I-am văzut din autocar. La câțiva metri doi tineri mergeau liniștiți înspre urși...

[Monica Pester]

Atâta timp cât nu dai voie lupilor să-ți muște spatele și să-ți cucerească teritoriul, viața e încă o aventura adevărată pe care trebuie să o trăiești până la capăt.

Singura condiție este să te împrietenești cu tine.

Frumos ai pus totuși problema, Alex.

[Vasilisia Lazăr]

E adevărat că s-au înmulțit prea mult unele animale sălbatice, dar să nu uităm că altele sunt pe cale de dispariție și tot acest dezechilibru e din cauza omului, cred că poemul tău vorbește despre faptul că omul a invadat patria animalelor sălbatice mult prea mult; tăiem pădurile, le consumăm hrana...

cum ar fi dacă 

într-o zi 

te-ai trezi cu un lup

în dormitor

mai apoi lupii 

ar spune 

că dormitorul tău 

e patria lor

Da, oare cum ar fi? Exact asta am făcut noi cu ele. E trist ce s-a întâmplat cu unii oameni care au fost atacați de ele, dar dacă s-a ajuns în acele situații, a fost tot din cauza omului. Eu trăiesc la munte, Ionică îmi spunea că pe timpul comunismului, cei de la Ocolul Silvic urcau iarna în zonele înalte și le duceau mâncare, aveau apoi grijă să păstreze un număr rezonabil de animale pentru că fiecare exemplar are nevoie de o anumită suprafață (și nu le împușcau pe cele mai frumoase pentru trofee, le împușcau pe cele bătrâne, bolnave, agresive), totul era calculat, vara nu culegeau și ultimul fruct de pădure să-l vândă, pădurea se tăia calculat (nu copacii cei mai buni ca să-i vândă pe nimic străinilor să facă mobilă pe care apoi noi, românii, s-o cumpărăm la prețuri uriașe), nu ca acum, animalele nu aveau motive să coboare, să cerșească ori să atace. Apoi sunt unii care confundă pădurea cu parcul. Nu, pădurea nu e parc și nici bulevard. Indiferent cum am lua-o, omul este vinovat de ceea ce se întâmplă acum și nu animalele sălbatice.

Așa cum se întâmplă cu câinii comunitari. Ne plângem că ne mușcă unii sau ne deranjează. Dar de ce au ajuns în situația în care sunt? Din cauza omului, firește. Omul i-a aruncat. De răutate, de lipsă de educație ș.a. Și animalelor le e foame, și lor le este sete, și ele au instinctul de a se înmulți. Ele nu știu de contraceptive sau altele. Și se împerechează doar pentru perpetuarea speciei, nu de plăcere. Sunt suflete. Nu știu dacă viața este o minciună frumoasă, până una-alta e singura palpabilă. Pentru unii chiar e frumoasă. Depinde...

Eu așa cred, că despre asta e poemul tău. Poate mă înșel. Mi-a plăcut, dar m-a și întristat. Și m-a cam aprins. :)

[Grig Salvan]

Așa e viața, o iluzie frumoasă, ca și raiul imaginat de oameni, de fapt. Citeam cândva niște reviste oferite gratis de anumite culte neoprotestante în care toate ilustrațiile privind Raiul erau doar  peisaje idilice, de vis, unde curgeau doar „râuri de lapte și miere” și unde oamenii și animalele cele mai feroce conviețuiau într-o frumoasă armonie și comuniune, pace și fraternitate. :) 

[petrut dan]

Da, e o surpriză să te trezești cu un lup în dormitor, poetic ai realizat un tablou puternic mai ales că s-au înmulțit, dar eu înțeleg personificarea anumitor stări pe care le înțeleg perfect, ca și ideea că viața este o minciună frumoasă, am citit cu plăcere, ma man, un poem mai scurt, dar cu nimic mai prejos, cu prietenie!