Refuz să cred că e ora destinului,

un moment banal, cu barba albă,

şi nu e mâna cuiva, care, cu bună ştiinţă, îmi macină măruntaiele

şi mi le soarbe de sus în jos.

O apă rece, hidoasă,

iese din mine între respiraţii

sacadate.

Roşu aprins, topit în semiumbre,

o fierbinţeală de sfârşit mă cuprinde.

Sângele mi se scurge din cap

şi-mi ţiuie în urechi.

Nu m-am prăbuşit pe gresie.

Mă arunc pe o pătură,

în cameră,

şi respir cu faţa…

Ei mă urmăresc
în tristețe
şi în nisipuri pustii.
Ei mă urmează
în locuri în care
obișnuiam să fiu.
În întunericul ce
dăinuie veșnic.
Ei mă urmăresc
în locuri în care
nu mă voi afla
niciodată.
Ei mă urmăresc,
pentru că sunt viu.

Ninge în iunie, ninge-nfundat,

O mare de fluturi inundă pământul,

E timpul fiinţei ce n-a mai plecat,

Şi sufletu-mi spulberă vântul.

Ninge-nfundat abisul de aripi un vis,

Al clipelor de nerăbdare,

Când în adâncuri stă ferecat

Freamătul viu ca o chemare.

E al durerii din urmă cuvânt,

Ce tainic străfulgeră gândul,

Avântul că tineri aievea vom fi pe pământ, 

Pe drumul ce azi îl cutreieră…

Sunt soldatul nechemat

al inocenței,

în aceste abatoare ale mediocrității,

În care încearcă să ne facă

a deprinde lucrurile ignoranței.

Să ne proiecteze imaginea

într-un viitor neîmplinit.

Ne irosim aripile

în timp ce suntem forțați

să răspundem, la împlinirea celor 7 ani,

de ce credem că este considerată

copilăria cea mai fericită vârstă?

Nu cumva este ştiut că, de atunci încolo,

nu va mai fi vorba despre strălucirea…