Adorm

adulmecând

foşnetul galben al toamnei

întins

sub covorul frunzelor

cu gândul obosit

casc...

Timpul a trecut

peste mine.

Straniu gând

s-a pierdut

printre rânduri,

iar eu

mi-am pierdut

degetele

în sângele timp

izvorât peste

tocul minţii

ce-l putea scrie.

Nu mai am timp,

din mine, s-a scurs.

Acum iau o pauză.

Dar... mă-ntorc.

Nori îngrămădiţi pe boltă.

Le asculta glasul

plutind în aer.

O imagine tulbure

se strecura,

se înfiripa în memoria

din lumina palidă de iarnă

bolborosind fără efort cuvinte

în senzaţia pe care i-o dădea

trecerea anotimpurilor.

Adânc în noapte,

ecoul paşilor săi,

răsunau.

Un fior puternic

îi scutura convulsiv trupul

până la călcâie.

Cu chipul ca de piatră,

umbla cu degetele prin fumul de ţigară

şi glacial,

cu ochii voalaţi,

fulgera plopii aliniaţi

de ambele părţi ale drumului său.

Palid,

incapabil să vorbească,

obosea repede.

Privea cercetător

pe sub sprâncenele stufoase

cum ochii îi fugeau printre rânduri...

mureau înaintea trupului.

Cu acelaşi glas cavernos

ieşit din adâncuri,

îndepărta cu nepăsare gândul.

Râse molcom

când picăturile de ploaie

îi şfichiuiau faţa.

Părea o ruină între ruine.

 Pe chipul răvăşit

 dungi violete...

 Îi încercuiseră ochii.

Cu ochii îngustaţi 

de fumul

de ţigară, îşi privea

imaginea

reflectată în oglindă.

Îi fusese

siluită personalitatea

cu un gest

larg al mâinii

unde-o umbră

de zâmbet îi flutura

pe faţă...

Spulberat

într-un milion de ţăndări,

în spirale învolburate,

şedea adâncit în fotoliu

cu faţa ridată

adânc de umbre.

Se strecura afară din cameră.

Un nod i se punea în gât

când umbrele înserării

îşi întindeau aripile.

Nu-şi exterioriza sentimentele,

îşi etala doar

paloarea străvezie

în totul

lipsit de sens.

Umbrele

se prelingeau

pe pereţi, picurii

stăteau

în suspensie şi ochii

se împăienjeniseră,

mânia începea

să coloreze

obrajii, că-nlănţuite

de stâncă,

speranţele

 se plătesc.

Pe partea umbrită

a străzii,

ca o rază indiferentă

a unui far,

ochii săi

măturară fugitiv

un punct minuscul

la linia de orizont

a memoriei scufundată

într-o dulce beţie

şi cu coatele înapoi

respira o gură de aer.

Când

norii vizibili

de vapori se înălţau

într-o zăpuşeală sufocantă

soarele dispărea

la apus

cuprins de umbrele înserării

şi ţintuit cu privirile

în timpul

schiţării unui surâs

se tăvălea în pat

în căldurile împerecherii

cu noaptea.

Cu ochii

pironiţi pe perete

şi călcâiele

înfipte în pământ

îşi simţea

tâmpla zbătându-se

şi-un zâmbet,

vag îi flutura

pe buze.

Fuma... în tăcere.

Gâfâia sacadat.

Stătea rezemat

cu spatele de uşă

şi pe fundalul

rafturilor goale

începuse

să pâlpâie timid

licărul speranţei.

Era stăpân... deplin

pe mintea şi trupul lui.

Cu figura impasibila

şi ochii

pironiţi în sus,

aştepta

cu privirea pierdută,

din pământul reavăn

un abur să se înalţe

spintecând

bezna cerului

prudent

să-şi croiască drum.

În geana

de lumină

se strecura

o şoaptă aspră

cu paşi mărunţi

agitat

de trupul frânt

şi vlăguit

printre dinţi

ţâşneau dur

cuvintele.

În liniştea

profundă avea gustul

verii în gură ajungând

doar ritmul regulat

la urechi

să împrumute rămăşiţelor

de torente de lacrimi

din ochii înroşiţi

îndreptându-şi

privirea avidă

într-o atitudine

profundă să tulbure

evidenţa.

Privea

cu un zâmbet vag,

ironic

drumul acoperit de pietriş

în glasurile

ce se topeau treptat,

sustrase

cursului implacabil...

al evenimentelor.